Epilog politic

„Blonda, blonda! Să vină blon­da la poză”, strigă un brunet învăluit într-o robă care îl face să semene cu un preot druid. Abia cînd își potrivește bande­ro­la vi­și­nie a Facultății de Știin­țe Po­li­tice și scoate dintr-o sa­co­șă to­ca își dă de gol statutul de ab­sol­vent. Strecurîndu-mă prin­tre mul­țimea de absolvenți, ma­me cu pă­rul permanent, unchi arși de soare și surioare preșcolare cu fundițe roz, am realizat că nu fac nicidecum notă discordantă și mă pot da drept o verișoară ve­ni­tă de-acasă sau o iubită ze­loa­să.

Am­fi­teatrul „Mihail Kogăl­ni­cea­nu” se umple rapid cu ru­de îm­bră­cate în culori pastel, du­pă ca­re, pe fondul pieselor „Ama­zing grace” și „Simply the best” a Ti­­nei Turner, grupa I intră în șir indian în sală în aplauzele ve­ri­șo­rilor din spate.

Ghidușie la final

„Știți care este cel mai scurt discurs din istorie?”, în­trea­bă un profesor, îmbrăcînd subit un zîm­­bet cîrcotaș. „Avram Ian­cu l-a rostit, pe cîmpul de bă­tă­lie, cînd le-a zis oștenilor: «No, me­rem?», și oștenii au răspuns, fi­rește, «No, hai!»”, continuă cu emfa­ză. Pro­fe­sorul își continuă în apla­u­zele studenților discursul despre La­r­ry Walters, britanicul care s-a ridicat la o altitudine de 4600 de metri într-un aparat de zbor con­fecționat din 45 de ba­loa­ne cu he­liu atașate de un sca­un de gră­dină. „Important e să ți­­neți me­reu minte că dacă vă do­­riți cu a­de­vă­rat ceva, nu e chiar imposibil de realizat”, conchide dascălul.

Premierea absolvenților are loc în stilul clasic, cu o coloană sonoră estivală și piperată cu cî­te un discurs demn de clasa a ze­cea a fiecărui șef de grupă. „A­cum vom viziona un filmuleț re­alizat de colegii noștri”, anunță aproape emoționată prezentatoa­rea. În cîteva secunde, pe pa­no­ul de videoproiecție au început să se deruleze imagini cu studenți în decoruri diferite, de la disco­teci, peisaje ninse, amfiteatre, săli de curs, în grup, de Hi5, acțiuni extracuriculare ori baluri mascate. Pentru mine, o studentă ră­tă­cită din anul al II-lea, momentul revelatoriu a venit la finalul filmulețului, cînd pe ecranul ne­gru a apărut cu litere de-o șchioa­pă mesajul „Ne vedem în 2020!”. Înghit în sec și mă pierd printre studenții cu pălăriuțe pătrate care se înghesuiau la poza de grup. La anul, e rîndul meu. Și gata.

Alexandra PANAETE