Polul Nord al iubirii veșnice

Marți seară, 25 mai, Ateneul Tătărași a fost ca Vama Veche de 1 mai. Zeci de tineri cu zîmbetul pe buze se foiau de nerăbdare pe scaunele înguste. Aso­cia­ția Tinerilor Români din Afara Granițelor (ATRAG) i-a invitat pe ac­torii basarabeni de la Teatrul „Mihai Emi­nes­cu” din Chișinău să vorbească despre iubire. „Zăpezile de altădată”, spectacolul realizat după piesa cu același nume a lui Dumitru Solomon, ne-a lăsat cu o întrebare retorică în minte: cam cît durează o dragoste veșnică?

Majoratul întrebărilor

El îi vorbește despre Univers. Îi spune învîrtindu-se că îi place for­ma sferică a Pămîntului. Nu vrea să se oprească pentru că îi e fri­că de colțurile tăioase ale lumii. Ea îl privește rîzînd și îl aten­țio­nea­ză că devine penibil. Dragostea lor e ca un meci de tenis în care nu apuci niciodată să vezi mingea lo­vi­tă cu putere, îi vezi doar pe cei doi ju­că­tori obosiți și hotărîți să nu piar­dă.

Adolescentul îndrăgostit îi spu­ne că e cea mai frumoasă și îi pro­mi­te o iubire eternă. Fata nu crede nici un cuvînt din declarația lui. „Nu mai jura!”, îi strigă, „numai min­cinoșii jură”. Pierdut în proprii­le sentimente, îi povestește despre pa­timă, suferință și dragoste since­ră. Ea îl ascultă tăcută și îi mai adu­ce aminte din cînd în cînd că pînă și cele mai tumultoase rîuri se li­niș­tesc. Băiatul o strînge în brațe și o pri­vește în tăcere cîteva se­cun­de. „Dra­gostea există și va trăi atît cît vom trăi și noi”. Ea se sperie: „Și dacă mor eu prima?”. „Și mai bi­ne”, îi spune el zîmbind. Fața fe­tei se bosumflă ușor în așteptarea unei replici salvatoare. Un „te iu­besc” timid nu are timp să o îm­pa­ce. Ea vrea altceva. Își dorește ju­ră­min­­tele pe care le refuză și visează în taină la o dragoste „desprinsă din filme”.

„Prostii”, se aude însă în tă­ce­rea care se lăsase în parc. Cei doi sar ca arși de pe banca pe care stă­teau îm­brățișați. Conștiința prinde viață și îi mustră pentru gestul lor ne­cu­ge­tat. Le spune că asemenea sen­timen­te nu își au rostul într-o lume gu­vernată doar de viață și moar­te. Bă­iatul e gata să lupte pentru ea cu mo­rile de vînt ale destinu­lui, să facă orice pentru a-și demonstra iu­bi­rea. Ea îl liniștește și îi suge­­rează să își continue viața ținîndu-se de mînă.

Trei decenii mai tîrziu…

Povestea de dragoste pare să se fi schimbat. Ea îl trezește în mij­lo­cul nopții pentru discuții „funda­men­tale”. Lui îi e somn, o imploră să se liniștească și să se întoarcă în pat. „Cum poți să dormi cînd căs­ni­cia noastră e în pragul ruinii?”. Băr­batul se ridică buimac și în­țe­lege. Ea vrea să știe că o iubește ca în tinerețe, că e în continuare „cîn­te­cul vieții lui”. A venit deci vremea să lupte, așa că doarme în ca­dă, mută mobila după cum îl sfă­tu­ieș­te Mariana, revista veche a soa­crei, alungă visele a doi vecini și își fa­ce bagajul. Îi spune femeii care nu se mai oprește din plîns că îi lasă mașina de cusut și îi dă o par­te din televizor, „jumătatea cea mai mare”. E gelos cînd nu știe cu cine a vorbit la telefon și îi caută în­ne­bu­nit feonul prin sertare.

Soția însă își dorește altceva. El nu mai e ca la început, iar ea vrea să „pă­ră­seas­că căminul conjugal”. Nu îi mai povestește tainele univer­sului pe băncile din parc, nu o mai duce la teatru și nu o mai ad­mi­ră ca pe o zei­ță grecească. „Nu mai sînt ză­­pe­zi­le ca altădată”, îi spu­ne of­tînd. „Atunci cînd ți-am ju­rat iu­bi­re veș­ni­că nu era iarnă, era iunie”. Ea se su­pără așa cum fă­cea odi­nioa­­ră și își așază capul în mîini, des­cum­pă­nită și hotărîtă că tim­pul a șters cli­șe­ele dragi. O îm­pa­că exact ca și atunci spu­nînd că dra­gos­tea lor nu va muri niciodată, că rîurile tu­mul­toa­se nu se pot liniști complet. Îi vor­beș­te iar des­pre o iu­bire fără vîr­stă, un sentiment ce nu e descris în fil­me, poezii sau cărți cu coperți galbe­ne.

Cuvintele nerostite de cei doi au fost cele care au răsunat în sala Ate­neului. Pereții s-au apropiat de spec­tatorii care au rîs și au oftat îm­preună cu amorezii visători. Iu­bi­rea poate trăi un an, doi sau poate 30. Pentru a afla, se pare că „nu ne lipsește decît nebunia.”

Livia MOVILESCU