Ciuma lui Jean

Și-a programat telefonul să sune. El avea să răspundă, să vorbească de parcă cineva l-ar fi che­mat să descurce firele încurcate ale banilor pierduți pe apele sîmbetei. Va vorbi singur, desi­gur, dar cine l-ar auzi, n-ar putea ghici asta. Apoi, după ce femeia de lîngă el va înceta să-l mai acuze, va închide ușa și va dispărea în întuneric. Fe­res­trele ca­zi­nourilor sînt mereu acoperite cu autocolante. Nu-l va ghici, deși o să-l caute prin oraș. El o să se în­toar­că de cîteva ori pe noapte, să mai ia niște bani și va pleca înapoi.

Ea nu știe încă. Vreo zece ani n-a știut nimic. El pierduse aproape tot de cîțiva ani buni. Trăia din „cre­di­tări”. Fiindcă „oamenii mă cunoș­teau și a­veau încredere să-mi dea orice sumă le-aș fi cerut”. Era prin­tre primii 18 oa­meni de afaceri de după ’89. Avea pă­mînturi, o so­cietate comercială și un a­te­lier de reparații. Cînd a trebuit să vîn­dă pî­nă și apartamentul, ea, împreună cu fetița lor de 13 ani, au plecat. „Cei­lalți nu contau. Nimeni nu trebuia să știe de mine. Existam numai eu și ma­și­na.”

Liniștea de după goană

Înainte juca poker cu oamenii în­stăriți. „Poate că nu e întîm­plă­tor”, îmi spune. „Trebuia să plec din­tre oameni, de la care am cîș­ti­gat mult și să mă duc spre mașina de po­ker. Să-i pierd pe toți de unul sin­gur”. Bărbatul de 60 de ani de acum mă privește cu capul plecat. Nu-i sînt la îndemînă cuvintele. De prea mult timp nu le-a folosit. „Re­cun­osc. Spun, chiar dacă mi-e ru­și­ne de mine. Pri­etenii i-am înde­păr­tat. Și-i min­țeam. Pe toți. Și pe pă­rinți. Ei nu erau nimic. Și-i dispre­țu­iam.” Era convins că cei care n-au o patimă sînt oameni morți, care nu știu ce-i aia nici intensitate, nici risc. Credea că nimeni nu-l pu­tea înțelege. „Dacă stai cu unul ca mi­ne, o să te stoarcă așa, ca un pă­ian­jen. Nu poți să faci greșeala să ai încredere în unul ca mine”. Iar oa­me­nii n-au făcut greșeala aceasta. Fiecare, pe rînd, s-a trezit. Cînd nu i-a mai rămas nimic, o femeie l-a luat în casa ei, de la țară, să lucreze pămîntul. „Aș fi putut fi salvat. Un suflet să-l las să știe ce-i cu mine. Dar mie nu-mi trebuiau oameni. Cre­deam numai în voința mea. Dar toată voința unui om nu-i nimic, dacă nu ai brațul dinafară care să te tragă din ciumă.”

Destin, pe franțuzește

Prietenii de-atunci l-au uitat. „Dar de un an, nu mai joc. Vin în oraș așa, cîte-o noapte și joc numai șah cu alții ca mine, în Podu Roș. Șahul e pasiunea mea. Poker-ul era patima.” Acum poartă uneori o serin­gă cu acid clor­hi­dric la el. Ar vrea să o injecteze în a­pa­ra­tele bles­te­mate. Să se strice. „Să-mi spuneți Jean, așa, pe franțuzește. Jean nu s-a născut pentru destinul ăsta. Dar a fost prost. A crezut că-i mai deș­tept ca o mașină”, îmi spune în timp ce stin­ge o țigară la jumătate. Restul, îl păs­trează pentru mai tîrziu. 

Oana OLARIU