Zece pentru Spania

Pentru studenții din Lleida fa­cul­­tatea este un spațiu din care s-au ex­tras moleculele stresului, un loc în care tuturor profesorilor, indife­rent de vîrsta pe care o au, le este a­dre­sat apelativul „hombre” (trad. – omule), o instituție de învățămînt su­perioară unde pînă și acei „hombres” întîrzie la ore, un centru inte­lec­tual care, pentru un student stră­in ca mine, părea dezordonat la pri­ma vedere.

Perioada de sesiune în ca­re mă aflu este scrisă în continu­a­re pe același portativ al relaxării cu toa­te că am fost informat încă de la în­ceput că în Spania, deși sistemul de evaluare este de la 1 la 10, nota ma­ximă este un ideal imposibil, iar pro­fesorul consideră că nu există stu­dentul perfect.

Totul a început de la o discuție avută cu colegii de apartament spa­ni­oli. Cînd le-am spus algoritmul pe baza căruia se intră la facultate, au dat din cap spunînd că și în Spa­nia este relativ asemănător, singura di­ferență fiind faptul că un spaniol es­te supus și unui examen în preala­bil. Pînă aici discuția mergea spre un făgaș logic. În momentul în care le-am spus că în semestrul doi al a­nu­lui I de studii am reușit să termin cu media zece, fața le-a căzut. Au tă­cut și au crezut că în România sis­temul de evaluare e diferit, iar no­ta maximă este cu siguranță mai ma­re decît zece. Cînd le-am spus că nu e așa mi-au prezentat „realitatea lor” și anume că în Spania profeso­rii pun foarte rar nota 10 (echiva­len­tă cu „Matricola de Honor”) și să nu mă aștept la același „tratament” ca în patria mamă.

Nota studentului conștiincios

Ambiția m-a încercat. Am in­ves­tit mult timp în a mă pregăti pen­tru primul examen și pentru a de­monstra acel „imposibil” de care am spus la început. Zis și făcut. Du­pă doar 2 zile de la examene pri­mesc un e-mail cu rezultatele. Dau ime­diat click să văd. Mouse-ul s-a blo­cat fix înainte de rîndul pe care era specificată nota. Am avut răb­da­rea de a citi primele propoziții în ca­re profesorul mă felicita spu­nîndu-mi că am luat cea mai mare no­tă de la acel examen după care am lăsat deoparte și am apăsat „Page Down”. Brusc, sprîncenele și-au găsit altă poziție. Nota era 9. Au avut dreptate.

La doar cîteva mi­nute am dat banii de chirie pro­pri­etarei. Aceas­ta, aflînd de la cei­lalți colegi despre gra­dul de impor­tan­ță acordat de ro­mâni facultății, așea­ză banii în gean­tă, iar un zîmbet sub­til i se pu­ne pe colțul gurii. Ex­cla­mă: „Voi sîn­teți responsabili așa cum eram noi, spaniolii în ani ’70 , tre­buie să știți că eramușii (accentuînd acest cuvînt) nu sunt făcuți pen­­tru Ma­tri­co­la de Honor”.

Lucian BĂLĂNUȚĂ (Spania)