Nașterea flacărei

În Sala de Consiliu a Pala­tu­lui Roznovanu, pașii de dans ră­mîn la intrare. De după ușa desena­tă de ger, blitz-urile aparatelor de fo­to­grafiat surprind fiecare gest sau privire strîm­bă, în timp ce covorul de culoa­rea vinului roșu doarme le­neș în calea invitaților. Tinerii îm­bră­cați în haine de epocă, așezați de o parte și de alta a acestora, în­tîm­pi­nă musafirii cu zîmbete reținute, pli­ne de eleganță și șarm. Pe cei mai pricăjiți îi lasă să șontîcăie și să caște gura a mirare. Le rîd pe la spa­­tele încovoiat și șușotesc între ei.

Pentru oaspeții de vază ai Pri­mă­riei, cei 151 de ani de la Mica Uni­re au însemnat însă o glumă sub­­­tilă, un surîs ascuns în reverul sa­­coului și o semnătură acordată unei dom­nițe cochete.

Fericirea liliachie

Politețurile se găsesc pe terenul lor. Fraze precum „Bună seara, ce mai faceți dragă doamnă?” sau „Dar ce bine arătați în seara asta!” des­chid conversații scurte, fugitive. Pînă la cel mai important moment al serii, semnarea declarației „Ro­mâ­nia s-a născut la Iași”, zgomotul din sală crește pe măsură ce oaspeții își fac intrarea. Se strîng în grupuri mici, se miscă elegant, discută pe teme poli­ti­ce sau își aruncă ochea­de cu sub­în­țe­les. La apariția prima­ru­lui Nichita și a rectorilor universităților din Iași, o liniște la fel de armonioasă începe să troneze. Cînd intră însă președintele Senatului, Mir­cea Geoană, șoap­tele se întind ca o coardă de la o ureche la alta.

„Uite și flacăra violet, a coborît prin­tre noi” chicotește un bărbat cu cravată liliachie, dîndu-i un cot colegului său pleșuv. „Da, a venit să ne fericească, numai că nu văd ni­mic violet pe el, dar dumneavoastră observ că credeți în puterea fla­că­rei” îi răspunde cu sarcasm o doam­nă și îi atinge ușor fîșia de stofă din jurul gîtului. „Ei, a fost o întîm­pla­re” se apără, la rîndul său, bărbatul, dar nu reușește să își termine discursul, pentru că este întrerupt de co­rul „Gavriil Musicescu” al Fi­lar­mo­nicii de Stat „Moldova”, ca­re a dat startul ceremoniei siman­di­coase din Palatul Roznovanu.

În următoarele două secunde, în sala îndesată de oameni nu se mai dis­cută. Toată atenția este îndrepta­tă înspre femeile și bărbații din cor, ale căror buze se rotunjesc și se țu­gu­iesc după melodie. Mai corpolente sau cu talii subțiri cît cupa de șampanie, cîntărețele se mișcă în sin­tonie, ur­mă­rind mîinile subțiri a­le dirijorului. Sînt toate îmbrăcate în culoarea stîn­je­neilor, dar rîd cu pof­tă atunci cînd mo­deratoarei Car­la Tompea îi sca­pă „Să fie un­de­va o flacără”. Dintr-o dată, obrajii lui Geoa­nă devin vio­leți.

Lina VDOVÎI