În cazan fierbea un om singur

Toți trei au hotărît că bătrînul M.T. nu are ce căuta la un spital de nebuni. Inițial, veniseră la el să îl con­vingă. „Măi, dragă”, le-a spus „haideți să stăm de vorbă”. Îi învățase pe toți fizi­ca­ la ace­lași liceu unde oamenii erau profesori acum. „Ești altfel, bătrîne, ai idei năstrușnice” i-au vînturat prin față. „Așa, și?” le-a trîntit-o el și s-au apucat de logică. Au decis că bătrînul lor mentor e liber să se plimbe pe străzile Bo­to­șanilor, să-mprăștie fap­tele sale de lumină.

Are 77 de ani. „Eu m-am vindecat de cancer singur”, îmi spune. „Dar noi sîntem niște radioreceptoare și avem în noi toți oamenii si toate ființele care-au existat vreodată. Dacă ajungem la acea rezonanță catas­tro­­fică sau stare holotropică, atunci pu­tem să navigăm liniștiți și sănătoși prin noi înșine”. Îmi vorbește parcă șiret, în­cer­cînd să-mi ademenească scepticismul. „Mata trebuie să ai grijă să nu te distrugi si să nu distrugi pe cei­lalți. Ai pro­bleme cu vertebrele”.

Eșarfa păcătoasă 

E mic, cu ochii vioi și două smo­curi de păr einsteiniene. Nu mă în­trea­bă de unde și de ce am venit. Îi zic to­tuși că n-am probleme decît cu respira­ția. „De la vertebre ți se trage. Eu îți simt cîmpul, pot să te ajut”. Îmi arată agen­­da cu zeci de oameni cărora le tran­smite energie și de îndată îl nă­pă­desc dezlînat chipurile pacienților săi. A vrut să o ajute pe doamna Alexa. Toc­mai i se spusese că are o tumoare la cap. El avea o carte care i-ar fi adus vin­decarea. A luat cartea, a pus-o sub braț și a trecut pe lîngă cinema Re­pu­bli­ca. „Un țigan mi-a strigat: Stai pe loc, că te pocnesc!” și l-a pocnit exact acolo unde doamna Alexa avea tu­moa­­­rea. A pățit-o mai mereu, fiindcă prea lesne le-a sărit în ajutor și „mi s-a arătat că nu trebuia să intervin în lecția lor”.

Îmi strînge palmele. Apoi le exa­mi­­nează.Tace puțin și-mi spune că a fost și ars în cazanul de smoală al unei re­­gine. Face regresii. Apoi verifică în căr­ți de istorie.

Mă privește cu dragul unui om singur, suferind de o miopie în care s-ar arăta primului întîlnit, ca și prietenului de taină. „Pe matale o să te inițiez că ai în destin numărul 15, adică magie și fa­talitate, să știi. Asta înseamnă moar­te”, îmi spune încîntat ca de-o profeție. Aș crede că știe și el că oa­me­nii vin în camera lui mică, ticsită de cărți, ca să-l asculte, mai mult, decît după vindecare. Îmi leg eșar­fa mov. „Acum, uitîndu-mă la ma­tale, înțeleg de ce prosti­tua­­tele se îmbrăcau în mov. Mo­vul purifică, arde și ele aveau nevoie să se păstreze curate”.

Oana OLARIU