Partajul dorului

Cînd face 2500 de km, cînd tr­ece prin trei mîini de șoferi, cînd e cîntărit întîi în Iași, apoi în Barcelona, apoi în Lleida, atunci par­că îmi vine să pup cutia asta de carton ce parcă încă mai păs­trea­ză căldura mîinilor mamei. Mă port cu pachetul ăsta ca și cu un prieten ce nu m-a vizitat de așa de mult timp, încît nu mai știu ce nu știe despre mine. „Aici, cu lif­­tul, stau la etajul unșpe. La șase stă Marve, din Turcia, e înne­bu­ni­tă după vampiri. Și uite, asta-i ca­­mera mea, ia un loc”. Și asta sînt eu, pe acoperișul Lleidei, sin­­gură în cameră, zîmbind unei cu­­tii

Amintiri de ciocolată

Bat pachetul ăsta pe spate, îl cîn­tăresc din ochi, îl rotesc pe toa­te părțile, îl mîngîi și mai că aș mai prelungi momentul ăsta dacă n-aș arde așa de nerăbdare. Îl des­chid ca pe-un cadou și-ncep să plîng. Instant. Miroase a acasă! Mi­roase a mama, a cearșafuri cu­ra­te, a drag, a liniște, a iasomie și-a pere cu scorțișoară.

Îmi îngrop fața în puloverul gros pe care mi l-a trimis, să nu-mi fie frig. „Să nu-ți fie dor”, a mai a­dăugat ea, glumind. Mi-ar mai fi tri­mis mama și niște chifteluțe și niș­te hrean și puțin nectar din me­rele din curte, însă nu s-a pu­tut. Totuși o ciocolată ROM în bo­tul cizmelor tot am găsit. Înșir lu­crurile pe pat, cu atîta grijă de par­că ar fi averea mea toată, și nu știu de care să mă bucur mai întîi și nu știu de care să mă bucur mai ta­re.

Și eu cu cine?

Sînt aici de două luni, dar n-am simțit cum s-au tot dus. Realizez doar cînd mai văd de cîte ori m-am bifat pe lista de dus gunoiul. Do­uă luni, jumătatea mea Eras­mus, și nu m-am simțit niciodată așa. E ciudat, mi-e ciudat. Îmi dau seama că nu plîng doar pentru că mi-e dor de acasă. Nu. Mai e ceva în sufletul ăsta al meu care dintr-o dată e atît de fra­gil și despuiat. Îmi mai e dor de ceva. De Lleida, de camera as­­ta cu cîrmă de vapor în loc de mî­ne­re, de oamenii ăștia a căror lim­bă abia încep să o-nțeleg, de lo­cul ăsta minunat de unde nici n-am plecat încă. Mi-e pur și sim­­plu dor. De străzile cu prea mul­­te lumini, de profesorul care mă mai întreabă: „Și în română cum se zice?”, de colega de apar­ta­ment din Iran care e atît de sin­ce­­ră cînd spune: „Can I help you with something?” (n.r. “Pot să te ajut cu ceva?”)

Cred că asta înseamnă să fii fe­ricit. Să-ți fie deodată dor de do­uă ori. De „aici” și de „acasă”.

Laura BABAN (Spania)