Domnul și adevărul

Acum cîteva luni, într-un mo­ment de profundă sinceritate, profesorul de istorie al unui amic le-a cerut iertare foștilor săi elevi pentru că le-a spus neadevăruri des­pre un Om nobil. „Dumnezeu să-l ier­te!”, și-ar fi încheiat profesorul scur­tul discurs. Pe acel Om nobil Dum­nezeu sigur îl va ierta. Probabil că și acest domn profesor va fi iertat de către Cel Atotputernic. Însă foștii elevi nu vor uita – nu neapărat că nu vor ierta – momentul în care dom­nul de la catedră a recunoscut că orele lui au fost doar niște iluzii.

Din relatările amicului meu, unul dintre foștii elevi s-a ridicat de la masa la care stătea alături de profesor și de foștii colegi și l-a întrebat pe domnul de la catedră: „În toți acești ani ați lucrat, practic, sub acoperire, nu-i așa?”. Pro­ful a fost copleșit de această reac­ție și a început să plîngă, pentru că și-a dat seama că munca lui de atîția ani s-a evaporat la prima minciu­nă spusă de la catedră. Avea re­muș­cări și mustrări de conștiință.

Domnul profesor nu și-a min­țit elevii la fiecare oră de istorie. Sînt sigur că le-a spus despre victoriile lui Ștefan Cel Mare asupra Imperiului Otoman, despre Bă­tălia de la Waterloo, despre Revoluția bolșevică și despre căderea regi­mu­­lui comunist în Europa. Păcat că nu a explicat de ce un Om nobil a fost nevoit să-și părăsească țara și nu a fost lăsat să revină acasă atîția ani. Nu numai că nu a explicat, a și min­țit, spunînd că acel Om a făcut rău țării. Chiar și un singur neadevăr despre istoria României sau a lu­mii dacă le-a spus discipolilor săi, este greu ca acest domn să mai poa­tă fi numit profesor.

După destăinuirea pe care mi-a făcut-o cunoștința mea, mi-am imaginat ce și-ar putea spune O­mul nobil și profesorul acoperit a­tunci cînd s-ar întîlni, să zicem, în Rai. „Ce cauți aici, domnule?”, în­trea­bă primul. „Sir, ai milă, i-am min­țit pe conaționalii tăi doar pentru că așa se cerea. N-am fost decît un simplu prof… sub acoperire.”

de Nicu IOSUB