Secretele se respiră la Berlin

Încă de la primele scene, filmul tele­por­tea­ză telespectatorul, printr-o serie de flash­back-uri, în Berlin, anul 1989, chiar înainte cu cîteva zile de căderea Zidului. Inițial, de­co­­rul cu elemente istorice, clădiri prăbușite și atmosfera agitată te lasă să crezi că ac­țiu­nea mizează strict pe fapte istorice, dar nu e de­cît fundalul pe care se construiește misiu­nea sub acoperire a unei eroine britanice, Lo­rraine Broughton. Personajul principal, agen­ta sub acoperire, nu se încadrează aproape deloc în tiparele feminine, adică genul de fe­meie delicată. Fiind atît de echilibrată, în con­trast cu îmbrăcămintea doar în alb și negru, pri­vi­rea rece, plus scenele care-i scot în evidență pielea palidă, te face să crezi că e un personaj insensibil, care știe doar să u­ci­dă pentru a-și duce la capăt misiunea. As­pec­tul ca­re men­ține tensiunea acțiunii este o lis­tă cu nu­mele agențior secreți din Uniunea So­­vie­ti­că, iar pentru a ajunge în posesia ei, Lo­rraine tre­buie, mai întîi, să treacă de jo­cu­ri­le ascunse ale Berlinului.

Linia acțiunii este destul de distor­sio­na­tă din cauza numeroaselor flashback-uri, astfel că trebuie să rămâi atent la fiecare scenă, ca să nu te trezești că lipsesc cîteva detalii ca să în­țelegi deznodămîntul, sugerate în mod sub­til pe parcurs. Unele momente din film se de­rulează prea rapid, altele sînt prea explicative, trecîndu-se, aproape fără să observi, de la scenele în care Lorraine raporteză superiorilor săi din Londra, la cele în care viața pe străzile Berlinului a devenit o luptă. Pe lîn­gă decorul sumbru, care pare să prevestească în­tîmplarea ce va avea loc peste cîteva zile, Ber­linul este înfățisat ca un loc în care poți as­cun­de secrete și în care planurile răufăcătorilor pot fi gîndite noaptea, la petreceri extravagan­te. Toate personajele au un caracter dur, iar re­la­țiile dintre ele sînt cu dublu sens – așa îți dai seama că nu poți avea încredere în niciunul, pentru că fiecare lucrează pentru scopul pro­priu, chiar dacă încearcă să ascundă asta.

Un alt aspect care face filmul greu de ur­mărit este contrastul neon care se schimbă între cîteva scene, ba roșu, ba albastru, iar scri­sul îngroșat este aproape imposibil de în­țe­les, fiind în același fond neon. Scenele de luptă sînt bine realizate, fără coloană sonoră, lă­sînd confruntările să se desfășoare natural. Și chiar dacă o secvență sîngeroasă se întinde destul de mult, aceasta nu pare dusă la extrem, toc­mai pentru că nu conține foarte multe efec­te speciale. Numeroasele reîntoarceri în timp te derutează și ajungi să nu fii prea lămurit la final, însă rămâi în minte cu momentele de suspans și cu soundtrack-ul cu muzica ani­lor `80, care te va face să dai replay la unele scene.

Text de Antonela TĂNĂSELEA