Amintirea primei cortine

Un șir indian de elevi intră în Sala Mare a Teatrului Național „Va­sile Alecsandri”, întrebîndu-se cum vor încăpea două secole de istorie a teatrului în două ore. Marți sea­ra, de la ora 19.00, a fost omagiată împlinirea a 200 de ani de la prima reprezentație a unei piese de tea­tru în limba română, astfel, spectacolul „Teatru 200” a adus prin co­la­jul compus din 15 fragmente entu­ziasmul începuturilor.

Luminile verzi fosforescente și sunetul de fluier îi introduc în sce­nă pe-un ciobănaș și-o păsto­ri­ță, Mirtil și Hloe, îmbrăcați în costu­me populare, iar două fete din public par mîndre că poartă ie în seara as­ta. Liniștea notelor din fluier este aco­perită de zarva unor mascați ve­niți din „Lumea păpușilor” pentru alegeri. Aduc cu ei o căruță cu roți de lemn, împodobită ca un cort, din care ies politicienii care au pre­gătit discursuri pentru mul­țimea cu măști. Tonul actori­lor ca­pătă un timbru ascuțit, mai ales cînd unul dintre ei spune că „pa­trio­ții” sînt acum „patrihoți”.

Un spectator își strînge pleoa­pe­le, fiind derutat de dinamica ac­torilor, rămînînd atent la bețivul de pe marginea scenei, care are papuci cu fermoar pe jumătate tras. O dom­nișoară își dă bretonul într-o parte și își pune rapid oglinda în geantă, văzînd că doi actori aduc o bancă roșie în mijlocul scenei. Epi­sodul e construit ca un ring în care două cup­luri ce se întrec în arta cu­vin­te­lor.

De la un domn cu sacou în dun­gi albe și negre aflăm că „pisica e pentru șoareci, brînza e pentru zgîriat”, astfel că un tînăr își ia iubita de mînă și-i șoptește înce­ti­șor „pisicuțo”. Apoi, de la o scenă de înmormîntare, transformată pe parcurs într-un inventar de bufeturi și argintărie, sîntem informați că în carne se află frica și de asta nu trebuie să o consumăm, iar oche­larii unei bătrînici cad pe nas din cauza rîsului zgomotos.
Sunetele de hilizeală sînt op­ri­te de apariția unui pictor legat cu eșarfe albe de scaunul cu rotile. Mor­măie ceva pînă cînd ultima si­labă este acoperită de un alt bandaj, iar actorii cu pardesiuri negre împing scaunul dintr-o parte în alta, ca într-o horă a nebuniei.

Ultima „vizită” a fost a „bătrî­nei doamne”, cu scopul de a se răzbuna pe iubitul ei din tinerețe, Alfred. Întins pe nailonul de un al­bas­tru șters, cu capul sîngerînd, Kla­ra își regăsește „în sfîrșit iu­bi­tul”. Doamna care testa camera fo­­to reușește să fure cîteva cadre, spu­nînd „mă așteptam la ceva mai mult”.
Încercînd să alegi scena ca­re ți-a plăcut mai mult, îți dai sea­ma că mai degrabă ai găsit o re­plică ce s-ar potrivi oricărui in­di­vid într-un moment al vieții, pen­tru că fie­care „am fost cîndva Ham­let, stă­team pe țărm și vorbeam cu valu­rile”.

de Antonela Tănăselea