Proiecte fulger

Am o frică: oare ce se va întîmpla mîine? Am încetat să-mi mai fac planuri de durată. Imprevizibilul mi le dă mereu peste cap. Fie că e vorba de familie, facultate sau oamenii din jurul meu, ceva se găsește mereu să mi se pună-n cale. Cred că societatea evoluează mult prea repede. Reușim să ținem pasul cu ea, dar nu și să an­ticipăm viitorul.
Așa că ne trezim dimineața, ne savurăm liniștiți cafeaua, în timp ce blestemăm în gînd alarma ce tocmai am oprit-o, și ne gîndim ce-o să fa­cem astăzi. Mergem la serviciu, ne mai luăm încă o cafea de la automa­tul din hol – pe care o vom ține toa­tă ziua pe birou – lucrăm cîteva ore și ne întoarcem acasă. Asta în cazul fericit. Că e posibil să pierdem ceva timp în trafic, să așteptăm autobu­zul mai mult decît dacă am merge pe jos sau să fim nevoiți să stăm la coadă la supermarket pentru a putea pleca acasă cu cele două kilograme de roșii cumpărate.

Ne cangrenăm într-o rutină con­tinuă. Ne dezamăgesc mult prea mult planurile ratate și ne compla­cem în situație. Nici week-end-urile nu mai salvează monotonia creată: facem curățenie, gătim, ne uităm la TV și, eventual, citim o carte aleasă la întîmplare. Uneori mai ieșim în o­raș, „ca să ne mai destindem”, dar ne întoarcem mai obosiți decît am plecat.

Oare ce voi face după ce ter­min facultatea? Îmi voi găsi un job? Mă voi înscrie la master? A trecut ce­va timp de cînd refuz să-mi mai răs­pund la astfel de întrebări. Iar dacă sînt întrebată, trag aer în piept și răs­pund scurt: „momentan mă pregă­tesc pentru viitor” – chiar dacă nu știu care va fi acesta.

Seara ne punem la somn obosiți, dar nu neapărat mai cîștigați, după o zi în care am făcut ce ne-a mai trăs­nit prin minte. Închidem ochii și sperăm ca ziua de mîine să ne pre­gă­tească ceva mai bun.

de Florentina TITULEAC