De la fantomă pînă la mizerabili, munții se cutremură

Un roi de albine s-a instalat pe scena Teatrului pentru copii și ti­neret, „Luceafărul” în seara de vi­neri, 1 aprilie. Cu două minute îna­intea începerii spectacolului, vio­rile și violoncelele își dreg glasul, iar după ce orchestra și-a ocupat pozițiile în scenă, apar cei patru so­liști și dirijorul Adrian Morar, care aduc publicului ieșean celebre mu­zicaluri. „In love with muzicals” este concertul muzical-simfonic ce a ținut minute întregi fără suflare oamenii iubitori de povești relatate prin cuvinte, emoție și voci pătrun­­­zătoare.

„Fantoma de la Operă” este cea care intră în scenă, fură privirile și face oamenii să uite de grijile din afara sălii. Interpretarea sopranei Paula Iancic se împletește într-o per­fectă armonie cu cea a tenorului Tiberius Simu. Mică de statură, dar cu o voce ce te cutremură, tî­nă­ra clujeancă atinge cele mai înalte no­te cu excelență, apoi cu o răsculare bruscă așterne liniștea în toată sa­la.

Ilinca Băcilă și Vlad Morar, ea elevă la Colegiul „Iulia Hașdeu”, iar el student la Academia de Mu­zică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca, depășesc așteptările publicului, gla­sul lor răsunînd cu maturitate și pro­fesionalism. Producția „New york, New york”, semnată de John Kan­der, așterne narațiunea Hollywoo­diană în imaginația spectatorilor care-și țin palmele adunate ca pentru rugăciune, încîntați de timbrul puternic al tînărului ce se asemănă izbitor cu cea a interpretului ameri­can Frank Sinatra.

Vocile care insuflă viața

Tot pe aceleași ritmuri de swing și jazz urmează al­tă piesă cunos­cută din SUA „Hello Dolly”, inter­pretată de tenor, iar soliștii, deși stau așezați pe scaune, saltă jucăuș și murmură versurile pe buze, iar membrii orchestrei zîmbesc și ei datorită ritmului vioi și va­ria­ții­lor vocale.

Ca o tranzacție într-o altă lume, sunetul sclipitor al clopoței de vînt ne transferă în poveștile clasice. „The imposible dream” este dăruit de mișcările arcușurilor perfect ali­niate și totuși săltărețe. Munții de pe decorul scenei par să nască un stri­găt adînc, „Cry me a River”. Basuri de tobe abia resimțite, ră­su­net de trompetă și mozaicul coardelor in­strumentelor cu arcuș invocă o dra­mă ce se citește pe chipurile neclintite ale majorității.

La pauză, un bărbat se declară dezamăgit de con­cert: „eu, cînd merg la operă, vreau să văd concert simfonic, nu impro­vizații de astea”, mărturisește dom­nul unor fete tinere ce par a fi studentele lui. Chiar dacă a plecat la jumătatea concertului, cei rămași pînă la sfîr­șit au apreciat calitățile dirijorului, care reușește să comunice cu or­chestra sa prin priviri. „Les Mi­se­rables” încheie suita de partituri, iar liniștea se instaurează peste sa­la rece, în timp ce viața din instrumente se scurge.