Cînd imaginația îți joacă feste

Merg cu pas grăbit pe strada în­tunecoasă, luminată ici colo blînd, de niște felinare parcă și ele obosite. Dru­mul este pustiu, nu se aude ni­ciun zgomot de ființă umană, doar vîn­tul răcoros care adie și el leneș fă­cînd cîte o frunză să zboare lin în bă­taia lui. Vreau să ajung cît mai re­pe­de la destinație, dar pînă acolo mi se pare așa mult. Parcă e prea linște, iar frica de întuneric pune stăpînire în­cet pe mine făcîndu-mi gîndurile să zboa­re în toate direcțiile construind imagini grotești cu tot felul de în­tîm­plări. Deodată îi aud pașii moi și în­ceți că o iau în aceeași direcție cu mi­ne. Frica începe să pună stăpînire pe mine. Nu mă întorc, dar știu că ur­mea­ză o bifurcație. Poate o ia în cea­laltă direcție, dar nu, încă îi aud pa­șii în urma mea.

A grăbit pasul, și eu la fel. Mă urmărește, de asta sînt sigură, dar mo­tivul nu-l știu. Poate mă spiona încă de cînd am ieșit din cafenea sau poate totul e doar în mintea mea deoa­rece puteam să jur că pînă a­cum cîteva minute nu era nimeni. Sîn­ge­le pulsează, iar gîndurile zboară cu o viteză uimitoare spre același final obscur și sinistru. Mai am puțin pî­nă acasă, dar mi se pare o eternitate. Nu am curaj să mă întorc să văd cum ara­tă, dar îl simt cum începe să aler­ge din ce în ce mai tare fiind în sincron cu bătăile inimii mele. Sîngele îmi îngheață în vene și de frică para­lizez simțind cum nu mai sînt stă­pînă pe propriile mișcări. E din ce în ce mai aproape, parcă îi și aud res­pi­ra­ția în ceafă și din impuls mă întorc.

Îngrozită constat că nu e ni­meni. Răsuflu ușurată, dar și confuză deoa­rece puteam băga mîna în foc că ci­ne­va mă urmărea și totuși se pare că imaginația mi-a jucat feste, iar noap­tea aceea liniștită a făcut ca gîndu­ri­le mele să o ia razna.

de Beatrice JURAVLE