Ceea ce ne separă

Înainte să dezbată reacția Uni­u­nii la tensiunile din Ucraina, euro­par­lamentarii comemorează 100 de ani de la Primul Război Mondial, iar neamțul Daniel Cohn-Bendit ține să împărtășească o istorie perso­na­lă. O tot zice cînd merge prin școli, dar e bună și acum, în ultima sa zi de plen în Parlamentul European. Dom­nul Cohn-Bendit fost conce­put imediat după debarcarea din Nor­man­dia, la prima reîntîlnire de după război a părinților săi. „Dacă aș fi putut vorbi în prima zi a vieții mele, să le spun părinților mei că în Eu­ro­pa nu vor mai fi granițe, ar fi zis că vorbesc prea devreme și că zic doar prostii”, continuă el, iar sala asta rotundă populată de euro­scep­tici, euromoderați și euroentuziaști se amuză.

Trenul din care scriu urcă acum dinspre Strasbourg către Luxemburg și, mai departe, către Bruxelles. Două țări și-o țărișoară în cinci ore, nu știi unde încep și unde se termină. Sînt șiruri de case din piatră acoperite cu țiglă roșie între care se ivește cîte o turlă ascuțită cu ceas. Așezările astea sînt la fel de banale precum cîmpiile dintre ele: verde, gri, alb, roșu. Pe rîndul de lîngă mine e o bătrînă cum se cade la vreo șaptezeci de ani. Caucaziană, slabă, păr alb, cămașă, fustă. O femeie ca oricare alta, dar care n-ar fi putut în veci să fie româncă sau poloneză. Mă întreb cîtă vreme o să mai pot ghici din prima un oc­ci­dental rătăcit printre estici și invers. Ce ne deosebește, întîi și-ntîi: avem la dispoziție gene diferite, sortimen­te diferite de zîmbete, altfel de supă­rări, sau – pur și simplu – zilele cele mai obișnuite ne sînt altcumva?

Printre șirurile de europarlamentari trece din cînd în cînd un chelner în frac și cu pa­pion alb, poartă elegant o tavă cu cești de cafea sau cu un pahar cu apă. Se retrage apoi discret, prin spatele rîndurilor de steaguri. Azi, vocile parlamentarilor est-europeni sînt mai ridicate decît de obicei. Sfîșie pe alocuri respectul reciproc cu pronunții slave, dure. Sînt polo­nezi, români, cehi, care cer acțiuni hotărîte împotriva Rusiei.

Diseară, într-un colț liniștit de Bruxelles, o să-mi văd părinții, ve­niți de două zile în vizită la familia su­ro­rii mele. La 60 de ani, tata a fost pînă acum o singură dată spre Vest. Și doar pînă în Ungaria, și doar în 1990, și doar ca să vîndă acolo niște ma­ie­uri tricotate într-o fostă fabrică comu­nistă ca să ne ia primele cutii de cola și pungi cu jeleuri. Azi, în schimb, a dat fuga din Belgia în Germania, iar mîine o să mergem cu toții să vedem Marea Nordului și o să fie bine.

Vlad ODOBESCU | jurnalist freelancer