Inginerul japonez care a dat circuitele pe slove românești

Femeia a abandonat IT-ul pentru limba latină.

Eiko Ishiguro a venit din Japonia în România dintr-un capriciu. A vrut să învețe limba latină în ța­ra în care a rămas uimită de munții Brașovului, de Băile Her­cu­lane sau de frumusețile Timișoarei. Nu a contat nici că lucra deja de aproape 20 de ani ca inginer IT, nici că trebuia să plece departe de familie și de prieteni, nici că trebuia să învețe o limbă total necunoscută ei sau să trăiască printre străini. Acum, după șase ani în care Iașul i-a devenit casă, japoneza are 43 de ani și este studentă în anul al II-lea de master la „Lingvistică generală și românească” de la Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Pe anul acesta, însă, biletul spre părinții din Toyota, încă nu l-a rezervat.

România, ca o masă de Crăciun

Eiko a plecat de acasă, la studii, de la 19 ani. Și s-a mai întors la pă­rin­ți doar în vizită, o dată pe an, ceea ce i se pare, de altfel, normal și fi­resc. Îi era mai ușor să parcurgă 35 de kilometri din Toyota, orașul în care locuia, pînă la serviciu în To­kyo, decît să meargă în vizită la părinți, deși distanța pînă la aceștia era mult mai mică. „Dacă mer­ge­am mai des ar fi zis că nu am prieteni și și-ar fi făcut mereu griji. La noi mun­ca este cea mai importantă”, spune femeia micuță, bătînd ușor cu pumnul în masă. Pare cara­ghioa­să, ca un copil care își dorește să fie un om mare, dar în același timp, serioasă. Însă imediat se spe­ri­e, se rușinează de atitudinea sa și în­cepe să rîdă punîndu-și mîinile pe față.

Apreciază în România grija noastră pentru familie și dragostea pe care o manifestăm față de aceasta, cînd alegem să ne petrecem timpul uniți, în defavoarea carierei.

În România i se pare însă li­niș­ti­toare grija noastră pentru familie, fap­­tul că renunțăm la carieră de dragul celor de același sînge cu noi și că de sărbători știm să ne strîn­ge­m cu toții la masă. „Cel mai fru­mos eveniment aici este Crăciunul. Colindele și faptul că familia se strînge la un loc”. Gesticulează plină de viață fie­­care cuvînt, iar pe chip i se ci­teș­te uimirea. Îmi po­ves­tește tristă că în Japonia sărbătorile de iarnă sînt pentru îndrăgostiți și încearcă să imite un cuplu care se sărută. Ime­di­at alungă însă ima­ginea cu mîna și șterge de pe buze sărutul imaginar.

Din Brașovul de altădată

Îi place România, dar nu știe e­xa­ct de ce a vrut să vină aici. S-a ho­tărît că asta este alegerea po­tri­vi­tă după o excursie de două săp­tă­mîni în care a vizitat Băile Her­cu­la­ne, Timișoara și Brașovul. Tot a­tu­n­ci crede că i s-a sădit în minte do­rința de a învăța limba latină. Nu i-a fost greu să se desprindă de prie­teni și de familie și nici la meseria de inginer în IT nu a re­nun­țat cu greu. „Eram plină. Nu mai puteam să fac același lucru”, îmi spune Eiko aproape fără nici o ex­presie, și arătînd spre sto­mac ca și cum nu ar mai încăpea mîn­carea. Și-a dorit să o ia de la ca­păt, să facă ce­va cu totul nou. Cei apro­ape do­uă­zeci de ani cît a lu­crat ca inginer în capitala Japoniei au făcut-o „să se sature de viață” și de aceea s-a de­cis să o ia de la capăt în Ro­mâ­ni­a.

Prietenii și familia i-au acceptat din primul moment „nebunia”, dar ar fi plecat chiar dacă cei dragi ar fi fost împotrivă. „Mi-au spus că da­că eu sînt fericită și ei sînt fericiți. Iar noi în Japonia oricum sîntem in­dependenți.” Bate iar cu pumnul în masă însă nici de acastă dată mî­na micuță nu scoate nici un zgo­mot.

Rusa de nota 10

După ce a ajuns în România a a­flat însă că nu-și poate îndeplini i­me­diat visul, acela de a studia lim­ba română și limba latină, Uni­ver­si­tatea „Al.I. Cuza” din Iași nea­vîn­d o specializare care să le une­a­s­că pe cele două. A ales însă să facă română-rusă, iar în urmă cu doi a­ni și-a luat diploma de licență cu nota ze­ce. „Doar jumătate din notă e a mea”, îmi spune modest Eiko. „Cea­­laltă este a prietenei mele, ca­re m-a ajutat foarte mult. Ea mi-a co­rectat lucrarea și tot ea m-a ajutat să-mi găsesc materiale de studiat”, își amintește femeia.

De fiecare dată cînd vorbește des­pre prietena ei, Eiko privește în par­tea dreaptă și își înclină ușor ca­pul, de parcă cea care i-a fost a­lă­tu­ri în România ar fi mereu lîngă ea. Pe lîngă experiențele plăcute, mas­te­randa își amintește însă că a avut și nenumărate experiențe „amu­zan­te negativ”. Prima dată cînd a ve­nit în Iași a trebuit să-și facă per­mis de ședere, iar la poliție în loc de cetățenia japoneză i s-a scris „ja­mai­cană”.

Îmi povestește apoi toate dis­cu­țiile pe care le-a avut și joacă cînd rolul său cînd pe cel al fun­c­țio­­narei de la ghișeu. Pe lîngă ce­tă­țe­nie a aflat mai tîrziu că i s-a greșit și adresa din România. S-a întors să îndrepte greșeala, însă i s-a zis că nu e importat. „Îi explicam că nu es­te bine, dar ea stătea și doar se ui­ta drept la mine”, îmi spune a­mu­zată și mirată de întămplare.

Învățăcel la împăturit sarmale

Pe lîngă masterat, Eiko a în­ce­put să urmeze de cîteva luni și cursuri de psihopedagogie la Mo­go­șoa­ia, lîngă București. Își dorește să devină și educatoare, dar nu știe cît de bine i s-ar potrivi rolul de mă­mică pentru o mînă de prichindei. „Acolo am mîncat prima dată cior­bă de burtă. Îmi place mîncarea de aici, dar este foarte, foarte gra­să”, îmi povestește gesticulînd ra­pid femeia.

M-am speriat cînd am văzut cum gătește bunica prietenei mele. Turna din sticla de ulei și uita să se mai oprească.

În tainele bucătăriei românești a inițiat-o însă bunica prietenei ei. A învățat-o cum se împăturesc săr­mă­luțele, cum se face borșul sau su­pa de pui, dar și o sumedenie de pră­jituri. „M-am speriat prima da­tă cînd am văzut-o pe bunica cum gă­tește. Punea sticla de ulei cu capul în jos și uita de ea.” Descrie cu mișcări largi fiecare mișcare pe ca­re profesoara ei de bucate ro­mâ­nești o făcea, și imită atît de bine fie­care gest încît cuvintele aproape că nici nu ar avea rost.

Cursurile din reportofon

Deși acesta este al șaselea an de cîn­d se află în România, în primul fii­nd nevoită să urmeze cursuri de lim­ba română ca mai apoi să se poa­tă înscrie la facultate, încă îi este greu să învețe pentru exmene. „La gramatică este ușor. Învăț de a­ca­să și pot să scriu tot, însă la li­te­ra­tură nu mă prea descurc”, îmi măr­turisește încurcată Eiko. Îmi ex­plică, jumătate prin semne, că i-ar lua „un an întreg” să citească o sin­gură carte, fiind mereu nevoită să folosească un dicționar pentru expresii.

A primit însă ajutor tot de la prie­tena sa care, înainte de fiecare e­xamen, îi povestea fiecare carte pe ca­re o aveau de pregătit. „Uneori, cînd nu știam cartea de la subiectul de literatură, povesteam o altă o­pe­ră. Nu primeam notă pe ce scriam, dar doream să arăt profesorului că am învățat pentru curs. Spuneam însă la urmă că îmi pare rău și că Ion Creangă mi-a plăcut mai mult de­cît Mihai Eminescu”, îmi spune Ei­ko cu expresia unui școlar prins că nu și-a făcut temele.

În ciuda tuturor greutăților și ba­rierelor de limbă, femeia nu a avut niciodată restanțe, iar temele și lucrările pe care profesorii i le dă­deau de pregătit le preda mereu la timp. La cursuri îi este greu să-și no­teze și de aceea înregistrează pe un reportofon tot ce profesorul le zice studenților, iar acasă este ne­voi­tă să asculte de mai multe ori ceea ce profesorul a predat pentru a înțelege în totalitate cursul.
Cu toate că s-ar exprima mult mai ușor în limba engleză, Eiko re­fu­ză însă categoric să o vorbescă. „Aici sîntem în România, deci tre­bu­ie să vorbim românește”, îmi ex­pli­că ea didactic atunci cînd îi pro­pun să ne ajutăm și de limba lui Sha­kespeare.

Pasiunea ca o datorie

Chiar dacă a venit în România să învețe de cîțiva ani aceasta face par­te din Asociația Româno Ja­po­ne­ză Himawari și predă stu­den­ți­lor români limba japoneză, cu care fa­ce cursuri de origami sau pe care îi învață despre ceremoniile cea­iu­lui sau alte obiceiuri din țara na­ta­lă.
Nu spune însă despre ac­ti­vi­tă­ți­le de acolo că ar fi pasiuni, ci face totul ca și cum ar fi de datoria ei să le înfăptuiască. Îi place însă să se plim­be și cutreieră întreg orașul de fie­care dată cînd are ocazia. „Iașul este mult mai liniștit decît orașele din Japonia, iar oamenii sînt toți foarte amabili și respectuoși. Acolo toa­tă lumea aleargă și toți se gră­bes­c să lucreze”, îmi explică Eiko, zîmbind larg.

Nu are de gînd să se întoarcă în Ja­ponia și își dorește să lucreze aici­. Pentru ea acasă a devenit acum România și doar familia și prie­tenii o mai leagă acum de țara na­tală. Sufletul lui Eiko a devenit acum unul latin, chiar dacă el este scrijelit de sabia strămoșilor samurai.

Andrei MIHAI