Cursul la care elful n-a întîrziat

Jurnaliștii se tem de microfon. Nici unul dintre tinerii care urcă trep­tele din Aula Magna ca să-și re­­vendice diploma de absolvent și tran­dafirul alb nu se oprește în fața mi­crofonului din dreptul căruia au fost strigați. Parcă i-ar mușca, cu lumini­ța-i roșie aprinsă la baza lui. Si­gur frige! Sala freamătă, agitată, a­pla­u­ze­le se ridică în valuri, căldura-i ma­cină pe mulți în timp ce profesorii își dau cîte-un ghiont, amuzați.

Cursul festiv al jurnaliștilor de la „Cuza” începe mai ceva ca o paradă a modei. De sub robe, picioare lungi, îngrădite de fuste care de care mai scur­te, răsar în marș forțat, în timp ce foștii studenți defilează prin fața părinților cărora li s-au înroșit o­chii încă dinaintea începerii festivi­tă­ți­lor. De pe podiumul scenei, prezentato­rii veghează din spatele unui bu­chet imens de trandafiri albi, iar vocea Adrianei parcă e decupată de pe fun­dalul unei casete vechi în care na­ratorul rostește blînd și apăsat pie­se de teatru pentru copii. Doar că absolventa nu spune povești de a­dor­mit pruncii, deși, din cînd în cînd, parcă se aude un gîngurit prin sală, ci acea poveste clasică, a mul­țu­mi­ri­lor, sfîrșitului unui drum și al ul­ti­mu­lui curs petrecut împreună.

„Bomba” numerelor

Fără alt preambul, pe scenă, după același principiu al defilării, începe să se strige pentru ultima oară cata­lo­gul. Dac-ar fi să ne luăm după di­plomele personalizate pe baza că­ro­ra s-au făcut introducerile studen­ților, n-ai zice că le lipsește inventi­vitatea. Astfel, înainte să ne dăm seama că decernarea a-nceput, prin fața noastră se-anunță titluri mai ceva ca la o licitație cu strigare. „Psi­hologul jurnaliștilor”, „viitoarea mi­­reasă”, „fata cu cel mai adînc zîm­bet”, „medicul care operează în și pe ziar”, „vocea care cutremură pe­re­ții”, „Rihanna noastră jurnalistică”, cîteva erasmusițe și încă vreo 70 de tineri urcă pe scenă, ocolesc dibace microfonul, își iau floarea, diploma, fac poza de absolvire și aleargă î­na­poi la locul lor.

Printre puținii care se iau la trîn­tă cu podiumul este și „bomba de i­ro­nie, zîmbet și culoare”, care ne a­nunță, cu o mîndrie greu de reprodus în cuvinte, că a realizat 492 e­mi­siuni de radio și 747 știri TV. „Am dezamăgit oameni… am pus oa­meni înainte… am aflat că sînt puternică atunci cînd simt în buzunarul de la spate microfonul… am în mînă pute­­rea!”, discursul se aude fragmentat, din sală răsună 342 ropote de a­pla­u­ze pentru 24 de secunde, în timp ce pe Copou au urcat, de dimineață, pes­te 2437 de oameni.

Însă, de departe, personajul se­rii a fost „elful opinist care întîrzie me­reu la cursuri”. Timid ca o că­pri­oa­ră, acesta s-a înroșit cînd o colegă i-a mul­țumit că, datorită lui, nu e ultima care deschide ușa sălilor de curs, și, a încercat, nedumerit, să numere pe degetele de la o mînă toate știri­le „bombei de ironie, zîmbet și cu­loa­re”. A avut însă cea mai numeroasă fa­milie prezentă în sală. Bunicii, su­rorile, frații și verișorii de la etajul al doilea al Casei de Cultură a Stu­denților s-au umplut de mîndrie cînd l-au văzut plecînd cu diploma la su­braț spre casă. Acuma să-și mai termine și licența.

Cătălin HOPULELE