Piesă de teatru

Scena e goală, scufundată în în­tuneric. Se aprinde un reflector ca­re luminează doar un colț, apoi fascico­lul începe să se plimbe către celălalt colț. La mijloc trece peste persona­jul principal îmbrăcat într-un halat alb, murdar de sînge și solzi de pește. Are pe cap o bonetă, iar la gît un ștreang. Fascicolul nu se oprește. La o se­cun­dă după trecerea luminii, persona­jul începe să vorbească. Reflectorul re­vine asupra lui și rămîne așa.

Scena 1

***

Scena II

Pe fundal, negativul melodiei Led Zeppelin – I can’t quit you baby. Per­sonajul cîntă primele versuri.

I can’t quit you baby… I think I gotta put you down for a while… I said I can’t quit you baby… I think I gotta put you down for a while… (me­lodia continuă în surdină) Di­mi­nea­ța aceea a fost singura cînd am urît că răsare soarele. Nu exagerez, nu fo­lo­sesc o figură de stil sau altă chestie literară. Știam că va fi ultimul ră­să­rit în care ea va sta alături de mine.

Vezi, am această capacitate de a intui că urmează să se întîmple ce­va rău. Organele mele vibrează cînd ur­mează să se întîmple ceva rău. Toa­te o iau razna, îmi vine să vo­mit. Iar în dimineața aceea am vomat mai tare ca niciodată.

Scena III

Personajul vorbește cu cineva imaginar.

Nu vrei să scrii o carte despre via­ța mea? Ar fi un roman de succes, ai avea ce scrie, iar ei (arată spre public) ce să citească. Crede-mă. Să-ți spun prima poveste, primul capitol sau cum oi vrea tu să-l numești. E tipul ăsta, nu neapărat urît, dar nici interesant, în­să foarte timid. Se îndrăgostește de o fată frumoasă, defectul lui e că se în­drăgostește numai de fete prea frumoase. E la liceu. În capul scărilor, dimineața, înainte de ore, așteaptă. Cu inima bătînd nebunește, roșu în o­braji, cu părul aranjat tocilar. E a ze­cea dimineață acolo. „Azi îi voi spu­ne. Azi îi voi spune, fie ce-o fi”. A­pa­re ea, imperială. La parametrii cei mai înalți. În capul scării, tipul nostru, un pic urît, un pic interesant, foarte ti­mid e înghețat. Atît. „Lasă pe mîine. Mîi­ne îi spun”. Așa trece liceul.

Scena VI

Personajul principal e trist.

Știi cum s-ar termina cartea? Pe plajă. Valurile bat țărmul, nu prea mari, dar melodia e plăcută. Soarele nu a răsărit încă de tot. „Voi fi peș­te”, își spune tipul, așa din senin, apoi în­cepe să se dezbrace. Nu e grăbit, de acum are tot oceanul în față. E frig, dar nu-l simte. Un pește nu simte fri­gul, solzii-i sînt reci oricum. „De azi voi fi pește”, șoptește și intră încet, tot mai adînc, în ocean. Nu se mai văd ge­nun­chii, nu se mai vede fundul, nu se mai văd burta, gîtul. Nici capul. E peș­te. Numai că știi care e schepsisul, ca­re e lovitura, care e finalul genial al căr­ții? Tipul nu știe să înoate. (persona­jul rîde isteric).

Lumina se stinge.

Sfîrșit.

Între scene se mai poate băga ceva coregrafie.

Răzvan CHIRUȚĂ