Viața este frumoasă

„Nu vreți să muriți în demnita­te?”, mă întreabă doamna cu ben­ti­ță albă și înflorată. „În locul lor am putea ajunge noi”, ridică ea miza, după ce a observat că mi-a trezit in­teresul. E pentru a doua oară în ul­tima lună, cînd mă opresc la gru­pul mic de protestatari vădit confuzi din fața Muzeului Antipa. Expoziția Hu­man Body i-a făcut pe unii din­tre noi mai atenți cu deținuții chi­nezi, dictatura comunistă și corpo­­rațiile decît ar fi făcut-o un război cu drăguța Coreea de Nord.

Împrăstiați pe trotuarul din fa­ța Muzeului, lîngă cunoscutul se­ma­for din Victoriei, unde trebuie să stai o veșnicie pentru verde, nu ai cum să scapi de ei. Sînt acolo și sînt motivați, iar două minute sînt su­fi­ciente pentru a afla marea „contro­versă” a acestei expoziții. Și e bi­ne să-i asculți, indiferent de gusturile ta­le pentru anatomia umană. Astfel de grupuri sînt peste tot în lume, aco­lo unde are loc expoziția asta, în­să ai noștri – cel puțin așa cred eu – în­cearcă să te copleșească și cu emo­ții românești.

„Uitați-vă la Sergiu Nicola­es­cu. El a murit și nici măcar nu a fost în­gropat. Nu se face așa”, îmi spune o altă doamnă care s-a apropiat de mi­ne. „Dar de ce? Muriți și nu mai a­veți nici o grijă după aia. Dumne­zeu te iubește în orice formă, acolo un­de-i cazul”, îmi spun eu părerea. „Tre­buie să fie creștinește. Pe ei (n.a.: cadavrele expoziției) cine îi în­groapă? Doar și ei au familii”, ar­gumentează cu patos cea de-a do­ua doamnă.

Cu cît discuția merge mai de­par­te – eu îi spun că nu mai contează ni­mic pe lumea asta, cît tu vei fi de­ja pe lumea cealaltă – ne apropiem din ce în ce mai mult de datinele ro­mâ­nești și creștinești. „Nu-i normal să fii pus în vitrină”, și își mărește pu­pilele în fața mea. „Doamnă, ve­deți dumneavoastră, că-s viermi sau re­flectoare, nu știu cît mai contea­ză”, îi vin eu cu răspunsul. Iar, deoda­tă, Nicolaescu apare din nou în dis­cu­ția noastră, spunînd că sigur el nu ar fi fost de acord cu lucrul acesta, iar un astfel om ar fi meritat o înmormîn­tare.

Spectacolul morții a rămas în con­tinuare la fel de viu. În fața ne­cunoscutului, aceasta este singura cer­titudine de care încercăm să avem cît mai multă grijă. Indi­fe­rent de mortul care este în fața noastră și cît de intim este, pînă la urmă, a­cest fapt. Demnitatea unui om nu este da­tă de înmormîntarea pe care a a­vut-o și, oricît de pro sînt pentru pro­teste și manifestații de orice fel, nu trebuie să folosim aceste mo­men­te intime ca blazon într-o bătălie pe ca­re, cei mai mulți dintre noi, nu au răb­dare să o asculte și să o în­țe­lea­gă. O frumoasă teorie despre moarte, dar mai ales viață, găsiți în Starring at the sun, de Julian Barnes. „Via­ța este serioasă”, spune personajul fe­minin, înainte de a muri. Iar asta e tot ce contează.

George GURESCU