Nădejdea de după gard

Lumina televizorului îi pîlpîie po­to­lit în ochelarii cu rama legată cu sîrmă arămie într-o parte.

Se uită la el cu ace­eași nepăsare cu care e trîntită o haină veche într-un container ruginit. Își învîrte cu degetele aproape stafidite într-o bucată de ziar gălbejită un rest de tutun dintr-o cu­tie mică de lemn pe care o scoate mereu de sub pat de parcă o ascunde de cineva. Un cineva care poate doar și-ar dori să fie. Le întortochează pînă ce țigara-i gata, iar vocea din televizor se stinge într-un „ne vedem data viitoare” aproape sătul.

„Da’ ce-or avea ăștia de i-a izbit harul în frunte pe toți?”, își spune c-o voce risi­pită în timp ce un șuvoi de fum îi îneacă cuvintele. Bătrîn cum e el i se pare că lu­mea-i făcută dintr-o bucată căci cînd ti­ne­rețea îi înflorea în păr oamenii își ve­deau de treaba lor. Nu te judeca decît dacă po­rum­bul se cocea mai frumos la tine, iar mîndruța ți-era mai sprintenă în zîmbet. Nu erau atîtea feluri și feluri de bazaco­nii care să-ți îmbolnăvească mintea ori să-ți încețoșeze privirea cînd încă mai era timp să privești spre cerul albastru.

Un ra­dio care cîrîia inconștient, dar sincer, și-o vorbă spusă cînd focul se stingea ușor în ochii obosiți ai tatălui pentru care po­ve­ș­tile își pierdeau șirul fără voie. Lauda a­tunci mirosea a trandafir căci era extraor­dinar să faci ceva care să le caște gurile, dar și așa ți-era rușine. Acum mai toate miros urît. Lauda ca la­u­da, dar de ce se tot laudă toată lumea cu orice lucru de parcă ar fi niște furnici care jonglează cu portocale.

Și tigara i se stinge c-un pîlpîit ușor, de la sine. Gîndurile l-au distras de la nevoia forțată de tot ce-a auzit la televizor. Dar și de ce aude în viață, și așa pu­țină cît mai are parcă și-ar dori să de­vi­nă și surd și orb. Numai cu sufletul.

Iuliana LEONTI