Cartea care nu se întoarce

Ceasul deșteptător i-a sabotat dimineața. Mahmură de la cuvinte­le pe care a trebuit să le înșire pe-o foaie jumătate de noapte i se pare că patul îi e ca un paratrasnet. Dar a­cum e ineficient pentru că nu mai poate să întîrzie iar. Printre aburii ca­felei se încarcă cu energie, o e­ner­gie care însă e falsă, încătușată de do­rința de a mîzgîli conturul perfec­țiunii pe care o emană.

Iese afară în zgomot de cla­xoa­ne, iar o senzație de déjà-vu o su­fo­că pentru că simte că se îneacă în ne­bunia altora. Ar vrea ca ­lă­un­trul ei să-i dicteze ce să facă. Dar nu mai a­re cum. Are responsabilități. Cîn­d­va visa că avea responsabilități. A­cum fac parte din viața ei și cînd pă­ră­se­ște încăperea în care doar­me par­că se transformă într-o altă fe­me­ie. Costumul Chanel se așază altfel iar machiajul e mai desăvîrșit ca ni­cio­dată. Dintr-o dată fluxurile de i­lu­zii pe care le avea i se par mai stu­pide decît un trabant care fun­cțio­nează.

Și-a rezolvat dilema. Nu trebu­ie să cadă în plasa vieții personale ca să poată răzbate. Să răzbată într-o lume în care te poți scufunda în pro­pria ta cenușă și singura avere ți-e capul. Cînd pășește pe covo­rul proaspăt spălat de pe holul de la in­trare prezentul parcă i se umple de un nectar care-i îndulcește realitatea și n-o amăgește. E singurul lu­cru care n-o amăgește. E puternică. A­șa se și simte. Și se înfruptă din as­ta ca un vegetarian mincinos. Cre­­ierul ei e ca un seif. Plin de i­dei, i­dei care scîrțîie pentru că nu de mult ori își pierde luciditatea în fa­voarea puterii

Pînă la urmă e mîndră că viața ei e plină, e condimentată cu tot fe­lul de simțiri. Și mai presus de toate e calmă. Dar e calmă ca o bombă.

Iuliana LEONTI