Insula întrebărilor

Planul de salvare a Ciprului, ca­re prevedea impozitarea a tot ce miș­că în băncile micii republici, a lăsat tuturor un gust foarte amar. Și pe bună dreptate. Dacă și marile de­po­zi­te rusești și micile depozite ciprio­te urmau să fie taxate – e drept, di­ferit – a părut că pentru Leviatha­nul birocratic de la Bruxelles (sau Ber­lin) nimic nu mai contează decît o­biec­tivele generale ale macrostabi­li­tății iar cetățenii – ce cuvînt fără sens – pot fi victime colaterale. Mai mult decît atît, dacă ciproții nu contează cu economiile lor, de ce ar acon­ta italienii, portughezii și spaniolii, de vreme ce nici băncile lor nu se simt deloc bine? Chiar dacă planul s-a schimbat, senzația aceasta de abuz al suprastatului european asupra se­mi­cetățenilor lui rămîne. Și atunci întrebarea este cum s-a ajuns la a­ceas­tă idee, și ce se întîmplă cu prin­cipiile europene?

Dar cine vrea să pună doar aceas­tă întrebare, vede doar o față a lu­cru­rilor. Întrebarea de mai sus nu este singura. Mai e nevoie de una, foar­te scurtă: cine trebuie să plătească da­to­riile atunci cînd acestea apar, ba chiar te copleșesc? De vreme ce exis­tă o singură monedă, solidaritatea ce­lor 17 state euroizate este implici­tă? Ruptura fundamentală în zona euro apare prin răspunsul la această în­tre­bare. Datornicii, grecii și ci­pri­o­ții mai ales, spun că da, datoriile fie­c­ă­ruia se plătesc de toți. Germanii nu doar spun ci și acționează în sens con­trar. Așadar, cine să plătească pentru supraîndatorarea statului și a băn­ci­lor locale? Solidaritatea nu este scoa­să din joc, de vreme ce împrumuturile – fie cele grecești, fie cel ci­priot – sînt acordate de zona euro mai sănătoasă pentru evitarea unui risc sistemic, dar pentru statele și siste­me­le bancare cu probleme, lu­cru­ri­le nu pot rămîne fără consecințe.

Și pentru a reveni în Cipru, nu poți să ajungi cu toate băncile șu­bre­zite iar economia ta să se bazeze pe servicii financiare impozitate pre­ferențial, iar această zonă a eco­no­miei să fie de șapte ori mai mare de­cît tot ce mai mișcă în restul insulei și să ceri alți bani! Bun, atunci apa­re o altă întrebare. Cum pot concura zonele perferice ale UE cu nucleul german? Ciprioții nu vor reuși prea curînd să-i concureze pe nemți în concepția și producția de BMW, așa că doar cu plajele lor și ulei de mă­s­line nu vor reuși să se aproprie de zo­nele mai dezvoltate. Fondurile eu­ropene bine chibzuite și utilizate, spun nemții, sînt ajutorul dat pentru o con­vergență, dar contribuția lor, deși rea­lă, este limitată. 

Dacă Europa vrea să-și păs­tre­ze coerența trebuie să răspundă mai în­tîi la această ultimă întrebare. Cum se obține așadar convergența și pentru zonele mai puțin germane? Apoi, sigur, fiecare trebuie să-și cam plă­teas­că datoriile pe cont propriu. Pentru ca în final nimeni să nu mai în­drăz­nească să nu mai respecte drepturile pe care fiecare le are atunci cînd a­pe­lează la servicii bancare garantate. Doar răspunzînd la toate cele trei întrebari, la Bruxelles, Berlin și Ni­cosia concomitent, Cipru poate re­de­veni insula frumuseții iar Uniu­nea Europeană, o federație a ce­tă­țe­nilor.

Dan SUCIU