Cu inima mii de metri altitudine

„Cînd am ajuns la trei mii de metri deja începea să mă doară ca­pul, iar oxigenul parcă o lua razna în sîn­ge”, este senzația de care își aduce a­minte Matei privind expediția lui din Alpii elvețieni, din anul doi de fa­cul­tate, pretextul ocaziei fiind un tur prin zece țări ale Europei. Pînă a­tun­ci, nu urcase decît doi munți, Cea­hlă­ul și Rarăul, nici unul mai înalt de o mie nouă sute de metri, așa că ex­pe­riența care i s-a oferit l-a fă­cut plin de entuziasm, „mai ceva de­cît un co­pil care vede un coș plin cu bomboa­ne colorate”. Pe munte, unde senti­mentul de libertate atin­ge cote ma­xi­me pentru el, putea ră­sufla ușu­rat și putea să-și împrăștie gîn­du­ri­le încotro îi dorea sufletul, și  mai spu­ne el că „te simțeai mic, dar li­niș­tit.”

„Peisajul îți în­cre­me­nea gîndurile, zăpada era mai albă decît cea din ograda bunicii.”

Acum masterand la specia­li­za­rea Management Turistic și Hote­li­er, acesta n-a putut să nu observe lu­mea diferită care i s-a afișat în fața o­chi­­lor. „Pe mine ce m-a șocat a fost că, față de România, unde traseele sînt marcate pe copaci, în Elveția totul era asfaltat și puteai să mergi ca la o plimbare acolo, asta dacă nu ți se tăia suflarea de la atîta gîfîit și aer tare”, îmi explică scoțîndu-și o ți­ga­ră dintr-un pachet albastru, pentru că tot veni vorba de gîfîit. Urcau „cot la roată” cu bicicliștii pe seama că­ro­ra nu ezitau să facă mici glume, toată gaș­ca, vreo douăzeci cîți erau. Pe mă­sură ce înaintau „peisajul îți în­cre­me­nea gîndurile, zăpada era mai albă decît cea din ograda bunicii”, iar cînd au ajuns la lacul San Ber­nar­di­no, aproape la trei mii șapte sute de metri, zăpada începea să le intre în bocanci pentru că stratul era de un me­­tru. „Acasă, pe vremea aia, ne cîn­tau păsărelele printre frunze, iar a­co­lo în luna aprilie lacul era în­ghe­țat bocnă”, îmi spune tînărul apropiindu-și sprîncenele. De fapt, pentru acesta, simplitatea panoramei era cea care îl captiva și-l făcea să se de­ta­șeze de grupul zgomotos.

Adidașii pe care îi avea în pi­cioa­re l-au împiedicat să urce pînă la pa­tru mii de metri. „Și n-aveam nici crava­tă. Probabil dacă aveam cravată urcam mai ușor”, spune amuzîn­du-se ușor, amintind de o glumă „dintre geografi” cu care îi păcălesc pe cei­lalți că au poze îmbrăcați la costum, pe munte. Au făcut și un om de ză­padă, însă fără față pentru că „ne gîn­deam că dacă îi punem nas o să res­pire greu de la aerul acela așa ta­re”. Însă, după două zile în care ho­telul în care a stat era la două mii de metri altitudine, omul de ză­pa­dă a rămas fără geografii cei glumeți. Și experiențele astea puse sub sem­nul a­ven­turii îl amuză, îl fac să se gîndească și îi sporesc mo­men­te­le în care își dorește „un lucru sim­plu neinfectat cu zgomotul stre­su­lui de acasă”.

Iuliana LEONTI