Cum mi-am găsit locul

Cînd am terminat Facultatea de Limbi străine, pe la început de ani ’90, am încercat vreo șase-șapte locuri… de muncă posibile, fie prin învățămînt, fie prin diverse redacții. Nu mi-a plăcut nici unul. Ba mi se părea că ce făceam acolo nu era destul de semnificativ, ba că oamenii cu care aveam de-a face nu erau destul de morali sau interesanți. În mod sigur buba era la mine. Făceam parte, probabil, mi-am zis, dintr-o categorie binevenită în filme, dar mai pu­țin în viața reală: cea a inadaptaților, mar­ginalilor, loser-ilor… Degeaba terminasem eu engleza-latina cu peste 9,70…

Cînd am văzut pentru prima dată un număr din Dilema (pe atunci fără veche), prin ’93, nu mi-a venit să cred: iată un ziar care nu e ziar. Care iese din limitele stricte ale militantismului po­li­tic, care vede mai departe de micile interese de grup și împroșcări recipro­ce cu noroi. Care poate trata fără să fie deloc plicitisitor, ba, dimpotrivă, chiar palpitant, subiecte general-umane precum Înjurătura sau Orgoliul.

În sfîrșit, visul meu, să-i zic de aur, se realiza: exista un loc în care să pot scrie, fără să fiu, neapărat, de partea cuiva sau a ceva. Fără să fiu într-o veș­nică și amețitoare actualitate de care să trebuiască să dau mereu seamă.

De cum ajuns la Dilema (cam oda­tă cu Andrei Manolescu), am simțit că mi-am găsit locul. (Desigur, mai ră­mî­nea de văzut dacă și… locul mă vroia pe mine. Lucru care s-a întîmplat, în timp…). Am cunoscut-o pe Lena Boiangiu, ca­re, practic, m-a învățat tot ce știu… jurnalistic. Pe Tita Chiper, care mi-a con­firmat că lucrurile (și subiectele…) mici sînt de fapt mari. Pe Andrei Pleșu și Radu Cosașu, ale căror rubrici au re­pre­zentat, pentru mine, exact ceea ce unii și alții numeau „spiritul Dilemei”. Și, de­loc în ultimul rînd, pe Mircea Vasi­les­cu, pe atunci redactor-șef adjunct, apoi de­venit redactor-șef: singurul șef pe care l-aș fi acceptat vreodată.

De ce? Pentru că la Dilema veche a fost, este, și cu siguranță va fi în continuare, cu adevărat democrație. În sen­sul că oamenii de aici chiar fac ce le place și simt că pot face mai bine. Ni­mic forțat sau nelalocul lui: singurele limite pe care ni le impunem, cu toții, sînt cele cerute de binele ziarului și de timpii acestuia de…coacere. Lumea di­le­matică știe, demult, ce poți și ce nu poți face la Dilema. Există, deja, o în­țe­legere clară, tacită între membrii re­dacției, care au ajuns să acționeze, de multe ori, ca un mecanism bine uns. Deși fiecare e cît se poate de diferit, și de valoros (și) în sine.

Dilema, acum veche, a rămas un un „loc de muncă” unde mă duc cu drag. Și care mi-a reabilitat încrederea în co­mu­nități și sisteme democratice posibile.

Iaromira POPOVICI