Astă-seară dansăm în familie

E dificil să povestești cuiva din afară ce se întîmplă la Dilema. E greu să transmiți ceva din atmosfera cu to­tul specială a ședințelor de redacție, a fe­lu­lui cum relaționăm sau cum facem re­vista. Dacă zici că e o atmosferă de fa­mi­lie e prea puțin și prea banal. E un cli­șeu jalnic ca un angajat să declare că firma la care lucrează e „o mare familie” – astfel de declarații se fac la teambuilding-uri și neapărat în fața șefilor.

În primul rînd, Dilema nu este, pentru cei din redacție, „firma la care lu­cre­a­ză”. Oamenii nu muncesc pentru bani – care oricum sînt prea puțini pentru a le asigura traiul. De fapt, la Dilema nici nu ai impresia că muncești.

Există o vorbă memorabilă pe care a spus-o Radu Cosașu în ianuarie 1993: „o revistă se face dan­sînd”. Ei bine, la Dilema nu facem altceva decît să dan­săm în familie. Nu sîntem rude de sînge și ne-am adunat acolo din zone foarte di­fe­rite. Ne unesc dispoziția pentru dialog, refuzul ideilor primite de-a gata și a fundamentalismelor și, mai cu seamă, spiritul domnului Caragiale, de care sîntem îndrăgostiți cu toții. Tineri sau în vîrstă, cu convingeri politice de dreap­ta sau de stînga, conservatori sau ex­pe­rimentaliști – cu toții ne-am prins de bunăvoie în joc și ne simțim foarte bi­ne. Iar asta, cel puțin, sînt convins că se vede și din afară.

Cezar PAUL-BĂDESCU