Din mantaua ca o rodie

Își netezește cu dosul palmei o sa­co­șă din care iese un colț de barbă și-un petic roș-alb de mînecă. Marcel a trebu­it să se schimbe în mașină „ca să nu mă vadă copiii”, îmi zîmbește amuzat, băr­batul rotofei. Își scoate o batistă, „de asta am uitat”, și-și freacă obrajii pentru a face să se mai ducă din fardul care-i dădea bujori. Fiindcă e actor de peste do­uăzeci de ani, s-a obișnuit să-i mai sca­pe vreun contur neșters, ca după re­prezentație. „Și fiin’că îs bătrîn, mă mai oprește și-mi mai zice lumea pe stradă că mi-am uitat acuarelele pe față”.

În timpul liber, tot din drag de sce­nă, se deghizează fie în clovn, fie în Moș Crăciun, „după anotimp”. Așa a a­juns să lase „mutrele serioase pentru cei mari” și să-i amuze pe prichindei, ca­re „sînt de o mie de ori mai greu de mul­țumit”. Le-a învățat jocul, la în­ce­put ghicind ce ar putea să-i bucure sau, din contr să-i sperie, și n-a renunțat la ideea că după ce sporovăiesc, cei mici trebuie să rămînă cu ceva folositor.

Nu vi­ne din Polul Nord sau Laponia, și-n loc de sanie trasă de reni are o Alfa Ro­meo din 1998

Din punga pe care-o tot foșnește scoa­te întîi barba cu zulufi albi, pe ca­re și-o potrivește c-un elastic, aproape de urechi și haina roșie pe care și-o tre­ce doar pe umeri. Scotocește prin sa­cul din plastic după căciula cu moț al­b și-și drege vocea într-un „ohohoho, moșu’ n-are nimic pentru tine în de­sa­gă, fetiță, trebuia să-l suni cu o oră mai de­vreme sau să-i scrii”. Și rămîne cu vo­cea de bătrînel care-ar vrea să întîndă ori­cui o bucată de hîrtie și-un pix. Deși el nu vi­ne din Polul Nord sau Laponia, și-n loc de sanie trasă de reni are o Alfa Ro­meo din 1998. Glumește că la bloc n-ar fi avut unde ține renii și a trebuit să-i de­a.

Lui Marcel nu-i vine greu să intre în rolul moșului, „de dimineață tot fac asta”, povestește el, cu gîndul la fe­ti­țe­le pe care le-a vizitat puțin mai de­vre­me „pentru că voiau să-l vadă pe Mo­șu’ înainte de Crăciun”. Fiind și zi­ua uneia dintre ele, părinții i-au făcut pe pla­c și l-au „comandat” pe bătrînel, ca­re a venit cu pași apăsați și a bătut de trei ori cu toiagul în ușă. „Bățul mi-a fost mai greu să-l găsesc, trebuia să se­mene cu cel din cărțile de povești, așa că am bătut drumul pîn’ la un meșter de pe lîngă Botoșani să mi-l cioplea­s­că”, și-și aduce aminte că la fel a fost și-n cazul sacului pentru care a mers la o croitoreasă cînd materialul din catalog nu corespundea cu „ce mi-au tri­mis ei”. De altfel, cu restul costumației n-a avut probleme, n-a fost nevoie să-și pu­nă o pernă în dreptul burții, „fiin’că pe asta o am de la natură, slavă Dom­nu­lui”. Iar pentru că părul îi era deja a­lb, cu barba a trebuit să se mai joace, să o facă să arate precum culoarea sa na­turală. „Oricît i-ai face să rîdă, copiii văd mai bine detaliile decît cei mari.”

Socotește că e deja tîrziu și „doam­na Crăciun probabil mă așteap­tă”, iar în minte îi revine un cadou căzut prin­tre scaunele mașinii, pe care nu l-a văzut cînd unul dintre părinți a coborît în par­carea de pe alee și i-a umplut de­sa­ga cu jucării. „Cumpărăturile nu intră în preț”, șop­tește el poznaș, ca și cînd mi-ar zi­ce un mare secret, și-și duce grijuliu un de­get în dreptul gurii, „vezi să nu ne-au­dă adevăratu’ Moș”.

Mădălina MORARU