Ce vrea Europa de la Obama? Cam multe

Povestea cu numărul de telefon al Europei este atît de veche și a fost atît de des utilizată încît uzura este a­proa­pe inevitabilă. Și totuși, încă func­țio­nea­ză. Bunăoară, în cazul reacțiilor fa­ță de realegerea lui Barack Oba­ma. Totul depinde de partea de Europă din care o privești. Pentru germani, de pil­dă, es­­te o ocazie de a întări legăturile trans­at­lantice. În definitiv, cu toată re­centa orientare pacifică a Americii (este vorba despre Oceanul Pacific, nu des­pre pacifism), nivelul inves­ti­ți­i­lor reci­proce euro-americane îl de­pă­șeș­te net pe cel al Chinei și Japoniei luate la un loc. Putere globală po­ten­ți­ală – asta da­că își va lua cu adevărat rolul de lider al Europei – Germania are toate mo­ti­vele să privească relația cu SUA ca pe una între egali.

Franța, dopată cu doza ei de or­go­liu național, nu a încetat niciodată să pre­tindă asta, chit că nu întotdeauna ar­gu­mentele au fost de partea ei – acum vede în rezultatul alegerilor de pe 6 no­iembrie o bună ocazie pentru ca noi, europenii, să profităm. Din moment ce America e pasionată azi de China, hai să ne rezolvăm singuri problemele cu rușii, să construim un nou drum al re­sur­se­lor dinspre Asia centrală, să pu­nem ferm piciorul pe malul celălalt al Me­diteranei, schimbat din temelii de pri­măvara arabă și apoi să ne ex­tin­dem influența în restul Africii. Iar Obama ar face bine să ne lase să ne atingem a­ceste obiective.

Pentru Spania și Portugalia, ră­mî­nerea democratului la Casa Albă ar trebui să fie o garanție că austeritatea, privită cu rezerve de liderul american, nu devine literă de lege pe plan global. Dinspre Grecia, așteptările sînt și mai radicale: pur și simplu, Obama ar trebui să împiedice Germania să devină stă­pîna Europei. Atît și nimic mai mult.

În Polonia domină mai curînd scep­ticismul: Obama nu va mai privi spre Europa, lăsînd statele mari (Ger­ma­nia, în primul rînd, dar și Franța sau Ita­lia) să bată palma cu Moscova peste capul „Noii Europe”, ca să folosim tot o expresie americană ce definește fostul bloc comunist. Și probabil că o ase­me­nea viziune se poate regăsi și prin Ro­mânia.

Pînă la urmă, modurile atît de di­fe­rite în care victoria lui Obama este percepută în diversele colțuri ale Eu­ro­pei arată cît de greu ne este să ne definim o linie strategic globală. Am construit o piață unică, avem un spa­țiu unic al circulației și al libertăților, în­cercăm să construim o guvernanță eco­nomică și financiară comună, o uniune bancară, ba chiar și una fiscală. Cînd vine vorba însă despre percepțiile asu­pra amenințărilor strategice, lucrurile se complică. Și ne dăm seama deodată cît de multe lucruri ne despart.

Criza ne-a „ajutat” să aducem „mai multă Europă” în economie și finanțe, ba chiar și în guvernarea națională – bu­getele sînt astăzi controlate la Bruxe­lles, pentru a preveni orice derapaj de ti­pul Greciei. Ceea ce nu înseamnă că ar tre­bui să așteptăm o nouă criză, de data asta una a securității colective, pentru a construi și o viziune europeană asu­pra lumii. Ne-ar costa prea mult, iar America nu poate fi văzută la infinit ca un părinte ce are datoria să ne adu­că fiecăruia ceea ce ne dorim mai mult.

Ovidiu NAHOI