Între Ceaușescu și Regele Mihai, fără speranță

Citind clasamentul (n. red.: reali­zat de către ziarul „Adevărul” pe 28 oc­tom­brie, în urma căruia cititorii l-au votat pe Nicolae Ceaușescu cel mai bun conducător al țării), se impune o remarcă: majoritatea zdrobitore a răs­pun­surilor se îndreaptă spre epoci trecu­te – fie că e vorba de cea interbelică sau de cea comunistă. Concluzia e simplă: oamenilor nu le place viața pe care o duc. Pornind de la această pre­mi­să, devine ușor de înțeles că cei mai mulți respondenți își îndreaptă opțiu­ni­le spre epoci despre care nu știu decît din manualele de istorie sau din re­la­tă­rile celor mai vîrstnici.

Un studiu similar a arătat că cei mai mulți dintre cei care îl regretă pe Cea­ușescu sînt oameni tineri, care n-au apu­cat să se bucure de beneficiile „epocii de aur”. Mediul online în care a fost fă­cută ancheta despre care discutăm acum ne îndreptățește să credem că grosul răs­punsurilor a venit de la persoane avînd sub 40 de ani. Ei știu că pe atunci toată lumea avea un loc de mun­că (în timp ce șomajul în rîndul tineri­lor atin­ge azi proporții alarmante), pri­mea ca­să de la stat (ei se chinuie în za­dar să strîn­gă banii pentru prima casă), mîncarea era ieftină (ei se mulțumesc adesea cu incerta compoziție a unei șaorme). Nu-s însă sigur că le-ar plăcea să nu vadă la televizor decît discursurile condu­că­to­rului iubit, să nu poată trece niciodată de Ruse, să poarte toți același model de haine. Unii, mai bătrîni, regretă vremu­rile cînd puteai merge liniștit pe stra­dă, fără să te temi de hoți – doar de se­cu­riști.

Despre ultimul rege al României, e greu de spus cît de bine a condus ța­ra (în fapt, ocupată de tancurile sovietice) între 1944 și 1947. Admirația este, pro­babil, îndreptată mai degrabă către omul, decît către șeful de stat care a fost Re­gele Mihai. Faptul că monarhia apare astăzi, pentru mulți români, o soluție salvatoare este rezultatul nesfîrșitelor și obositoarelor lupte pentru putere la care s-au dedat președinții României post-comuniste și cei din jurul lor.

Oricît ar suna de ciudat, cei doi pre­ferați ai cititorilor „Adevărului” au ce­va în comun: faptul că reprezintă do­uă epoci (comunismul și monarhia) ce au șanse minime de a se reîntruchipa. Un Iliescu, un Constantinescu, ba chiar și un nou Băsescu ar putea fi reinventați pentru a fi aduși în fruntea țării. Fap­tul că doar o infimă minoritate îi apreciază este măsura lipsei de speranță cu care trăiește electoratul român.

P.S. Cititorilor „Adevărului” li s-a oferit o listă a „conducătorilor Ro­mâ­niei din ultimii 85 de ani” din care lipsește numele mareșalului Anto­nes­cu, conducătorului statului între 6 sep­tembrie 1940 și 23 august 1944. Oare de ce?

Mircea Kivu este sociolog