Năzdrăvanii din cer

„Te-a durut? Cînd ai coborît din ceruri?”, asta era una dintre re­­plicile siropoase de agățat. Nu­mai că acum i s-a potrivit la fix lui Felix Baumgartner, pa­ra­șu­tis­tul care a sărit de la 39 de ki­lometri altitudine. La fel ca ce­le­lalte cîte­va milioane de oa­meni, m-am ui­tat la saltul austria­cului, să văd da­că va reuși să spar­gă toate recordu­rile pe care și le-a pus în cap.

Nu mai știu dacă a spus, la fel ca Arm­strong, „un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru ome­nire”, dar re­cu­nosc că m-am emoționat cînd l-am vă­zut cu pi­ci­oarele pe curbu­ra Pă­mîntului, urmînd să fa­că cel mai nebunesc lucru al vie­ții. Nu cred că era pre­gătit pentru luc­rul ăla; oricîte an­tre­namente ar fi făcut îna­inte, cei de la Red Bull sigur nu i-au ofe­rit, în timpul si­mu­lă­rilor, o pano­ra­mă cu Pămîn­­tul, la scară rea­lă.

Alexandru Nicolau, cam­pio­­­nul mondial la parașutism în 2010, a fost cel care a comentat pe un post de televiziune acest eve­ni­ment. În urmă cu ceva timp, la Clinceni, am învățat chiar de la el ce înseamnă să fii dependent de să­­ritul din avion. Mi-am dat sea­ma că nu poți înțelege para­șu­tis­mul pe deplin, decît dacă simți și tu strîn­sorile chingilor din jurul pieptul și nu-ți lași pi­cioarele să a­tîrne în afa­ra unui avion, care zboa­ră cu vreo cîteva sute de kilo­metri pe oră.

Am urcat, împreună cu el și alți trei parașutiști, la aproape 3500 de me­tri înălțime. De cum s-a des­chis ușa avionului, zgomotul me­talic al elicilor a fost înlocuit de vu­ietul ae­rului care invadase cabina, iar în următoarea secun­dă îl văd pe Alex cum se sprijină de-o ba­ră din afa­ra avionului și își lasă tru­pul să cadă. „Cînd sari, nu trebuie decît să îți lași picioa­rele în spa­te și să-ți ri­dici capul”, mi-a spus instructorul, cu vreo ju­mă­ta­te de oră în urmă și la trei ki­lo­metri mai jos. M-am uitat la te­niși să văd dacă-s legate șiretu­­ri­le – chiar n-aș fi vrut să-i pierd pe la Clin­ceni – și am pornit înotul prin­tre curenții de aer, cu o vi­te­ză de 200 kilometri pe oră. 15 se­cun­de a durat saltul în gol, timp be­re­­chet în care am făcut niș­te tum­be și o parașutistă se dă­d­­ea mare, ară­tîn­du-ne o serie de acro­bații. Am în­­tins mîna după ea, însă nu am re­u­șit decît să mă pocnesc pe mine în­sumi, din cau­za vi­tezei prea mari.

Adrenalina îți limpezește gîn­­durile și uiți de gravitație, de pa­ra­­șu­ta care s-ar putea să nu se des­chi­dă sau de posibila intersecție cu un stol de păsări. Rămîi cu gura des­­chisă și nu clipești deloc, de tea­mă să nu pierzi vreun peisaj fabu­los. „E o poezie în aer”, măr­tu­ri­sea para­șu­tistul Alex. Îi dau drep­tate în­tru to­tul, dar acum mă în­treb ce ar pu­tea spune Felix, după cei 39 de ki­lo­metri săriți. Pentru el, si­gur e mai mult decît poezie.

George GURESCU