19 mantii într-o secundă

1001 de chipuri Niciun comentariu la 19 mantii într-o secundă 1

Femeia căruntă, care intră în în­­­căperea plină cu păpuși ca la ea a­ca­să, aprinde luminile și șterge ma­­sa cu mîna, în timp ce spu­­ne că teatrul este marea dragoste a vie­ții ei. Fără să fie trecută de cincizeci de ani, Ma­riana Lazăr este cos­tu­mi­­er la Tea­t­rul Național. „Fratele meu a termi­nat Regie acum 27 de ani, iar alături de el mi s-a insuflat dra­gos­tea pentru lumea de acolo. Cînd am ajuns în anul întîi și i-am vă­zut pe Olga Tudorache, Octavian Co­tescu, Amza Pelea, Dinică, Ra­du Beli­ga­n, coloșii aceștia ai scenei, parc-am avut o senzație de magnet.”

A încercat preț de ani buni să se în­de­­părteze de lumea teatrului, dar fă­­ră succes. Nici ofertele de muncă mai bine plătite, nici programul fix și mai ușor de la serviciu nu au con­vins-o. „Dacă plec de aici, mun­ces­c într-o uzină, fac un șurub toa­tă via­ța. Aici plec acasă cu sufletul în­cărcat. Mă consider un om bogat, ce-mi dă mie teatrul nu se compară cu nimic”. Și Mariana Lazăr nu a ple­cat, ci a rămas să-și depună toată dedicația în munca dintre acte, în înfrumusețarea ținutelor persona­je­­lor. „Schim­bările de act sînt în frac­ți­u­ne de secundă, actorul este în­căr­cat de performanța de pe scenă. Eu de­vin efectiv pielea lui. În mine es­te baza. Dacă ratez schimbarea, stric un spectacol.”

Trezirea gongului

Abonament la teatru avea din cla­sa a noua, iar din clasa a cin­cea se apucase de citit opere dra­matice cunoscute. „Nu în­țe­le­gea­m nimic din ele, sînt sigură, iar a­cum ajut la pu­nerea lor în scenă. Ca să vezi cum este și cu destinul.” Își a­min­teș­te de o piesă, printre pri­mele, la ca­re a mers din curiozita­te. „Ve­ni­sem cu colegi pe care i-am che­mat și, în primul spectacol, în ro­lul prin­ci­­­pal era marea doamnă a sce­nei ro­mâ­nești, Anne Tron­che. Am văzut a­­­­tun­ci scena plină de flori, un co­vor de flori înalt de centi­me­tri în­tre­gi, mă ridicasem să văd, va­luri de oa­meni care aplaudau și plîn­geau. Și acum mi se face pielea de găi­nă”, îmi povestește femeia cu o­chi mari și blînzi, încă arătînd cu două de­ge­te grosimea stratului de flori.

La fel a fost și la deschiderea tea­­trului din toamna aceasta, după ani în care Naționalul a fost în re­no­­var­e. „Cînd s-a bătut primul gong, i­­nima era-n timpan, totul era răs­co­­lit în mine și mi-au trecut prin cap ca un flash toți actorii pe care i-am cu­noscut”, îmi zice femeia din față, fre­cîndu-și mîi­ni­le. Re­cu­noaș­te a­cu­m că „nea’ Teo Vîlcu”, așa cum îi spune uneori fostului di­­­rector, a­vea dreptate să o gă­seas­că contami­nată de virusul cor­ti­ne­lor care cad în aplauze lungi. Actorii îi iu­bește ca pe propria familie gă­sin­d că, în turnee, ei sînt ca niște frați. A­­cum femeia a început să învețe me­­seria celor pe care, de an intregi, îi schi­m­bă în fracțiuni de se­cun­dă. Iar sea­ra, cînd ajunge a­ca­să, după cursuri și spectacole, a­doar­me în fața DVD-urilor cu interpretări ve­chi, în distribuții celebre și actori pe care îi ajuta cîndva să-și poarte veș­min­te­le.

Livia RUSU

Autor:

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top