Cînd nimfele au descîntat iubirea

La început de iunie, spectacolul în premi­eră al piesei „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, a stîrnit, într-o adaptare modernă, hohote și veselie între spectatorii Teatrului Național „Vasile Alec­san­dri”. Preț de trei ore, nimfele din tărîmul zî­nelor au cîntat comedia dragostei ne­îm­păr­tășite a Elenei pentru De­me­trius și iubirea pă­timașă dintre Hermia și Ly­san­dru, cu toții marionete sub mrejele unei povești ce se-mplinește abia în final.

De pe scena întunecată, lumini roz și bleu sînt aruncate dintr-un perete ca­re marchează, în piesă, interiorul unui bar, despre aflăm că se numește „Fo­rest”.Trei tineri în jeanși albaștri și tricouri negre cu modele colorate electri­zant beau din pahare de cocktail, scutu­rînd apoi cap. În fundal, o tînără îm­bră­­cată într-o costumație a­se­mă­nă­toa­re u­nei pisici negre cu părul scurt, pe care sînt desenate niște flori multicolore, cîn­tă la un microfon amplasat lîngă barul pe care își reazemă băieții paharele. Fe­meia, care cîntă la flaut, este nevoită să repete melodia pînă ce, în sală, lo­cu­ri­le se umplu. Apoi reflectoarele se sting, la fel și luminile colorate din peretele barului. Pe ringul de dans apare un cu­plu îmbrăcat după ultima modă, doi ti­neri entuziaști și cu mișcări de dans pro­vocatoare, sub privirile curioase a­le spectatorilor care le urmăresc cu ră­su­flarea tăiată fiecare mișcare tinerilor de pe scenă. Ei însă dispar curînd, nu î­na­inte ca un Oberon foarte expresiv, cu sprîncene arcuite și un ton afectat, di­chi­sit și îmbrăcat într-un costum de pie­le neagră, să le studieze tinerilor miș­­­că­rile lascive.

Actorii se plimbă în timp ce desenea­ză linii imaginare cu mîinile miș­cîn­du-se în gesturi naturale, lăsînd o im­pre­sie generală de firesc, în sala cu de­co­ruri diferite pentru fiecare scenă în par­te. În stînga, barul în care­ s-au petrecut pri­mele scene, în dreapta o bu­că­tă­rie mo­dernă, lîngă care există o toa­le­tă cu ușă glisantă. În pla­nul se­cund al scenei pălăvăgesc de zor niște mun­citori cu un accent ardelenesc pu­ter­nic o schelă pe care vor mun­­ci niște șan­tieriști. Doar unul dintre ei vor­beș­te moldovenește, apăsat și lent, iar mu­l­țimea îl aclamă la fiecare re­pli­că.

Un ultimatum

Ca într-un vis, în bucătărie, cur­tea Atenei se preschimbă într-un rai al se­­colului al XXI-lea, cu plasmă și o în­truchipare a Hipolitei care pune cior­­bă în farfurii pentru masa la care vor dejuna Lysander, Hermia și tatăl ei, alături de Demetrius. Cel din ur­mă, un bărbat îmbrăcat într-un costum gri, cu cămașă și pantofi roșii, a­pare în scenă ținînd în brațe un că­țe­luș și i se a­dre­sea­ză lui Tezeu cu „boss” întregul spec­tacol, păstrînd un ton o­be­dient, slugarnic. Aflăm că nunta din­­tre Tezeu și Hipolita, fe­meia pirpirie și nu foarte in­teligentă pe care bărbatul solid o nu­mește, lipsit de in­teres, „aleasa asta”, urmează să aibă loc în patru zile, timpul pe care îl în­fățișează piesa. Her­mia îi poftește la masă pe Ly­san­der și Demetrius, cei doi care își dis­pută dragostea fetei. Pri­mul, un tî­năr brunet, cu o că­mașă des­cheiată pî­nă la jumătatea piep­tului, es­te și cel de ca­re fata este a­morezată, iar în rolul lui Demetrius, preferat pen­tru mariaj de tatăl Her­mi­ei, un băiat blond cu șu­vițe verzi și panta­loni portoca­lii, ca­re sfîrșește prin a prîn­zi pe canapeaua fa­miliei Tezeu. La masă, Hermia în­cear­că prin toate mijloacele cu pu­ti­nță să își convingă tatăl că Ly­san­dru este cel pe care atît de mult îl iubește și fă­ră de care nu își poate în­chipui un rost al existenței. Ca ultima­tum și primind ajutorul vorbelor împăciuitoare ale lui Tezeu, un bărbat masiv cu o voce puter­nică, fetei i se oferă un ră­gaz pentru a decide în ce direcție își va croi soarta și alături de care dintre cei doi tineri. Pe scenă rămîn doar Ly­san­dru și Hermia, care hotărăsc să fu­gă în lu­me, schimbînd replicile cu naturalețea dis­cuțiilor în­dră­­gostiților de azi, plini de patimă și însuflețire, cînd în ca­me­ră apare Ele­na, jucată de un bă­iat înalt și foarte slab, îmbrăcat ca o pa­ia­ță și cu o voce guturală. Cînd Hermia îi po­ves­tește des­pre planul escapadei, ea jură să pe­ce­tluiască secretul.

O întorsătură

Tot ca într-un vis, pe scenă a­pare Titania care cîntă pe acordurile unei pie­­se lente, ademenitoare și al cărei prin­cipal vers, „Vreau să dorm” acope­ră sa­­la cu liniște. Nu mai rîde nimeni pe sca­­unele din public, iar comedia dra­gos­tei se preschimbă într-o transă a­vînd-o ca protagonistă pe cîntăreață. Cînd De­metrius intră în scenă, Elena uită de fă­găduința făcută prietenei și îi po­ves­tește și lui despre plan: cei doi se vor întîlni în Forest, barul a cărui inaugura­re va fi în ziua nunții dar care se bu­cură deja de clienți, iar de acolo vor ple­ca în lume. Elena rămîne pe scenă, plîn­gîndu-și dragostea ne­îm­pă­r­tășită, un personaj jucat așa încît să pară penibil și jenant, dar cu trăiri in­tense și since­re. Oberon, care nu de mult a făcut rost de o floare a cărei e­sență, administrată în somn, îl face pe cel care o in­ha­lea­ză să se-ndră­gos­teas­că de prima făptură pe care o ve­de cînd se trezește, își tri­mi­te sluga să îi facă farmecul lui De­me­trius, mișcat de suferința fetei. De alt­fel, îl pune să o contamineze și pe Titania, iubia lui, pe care o va vindeca doar atunci cînd ea îi va semna un con­tract.

Din cauza netrebniciei slugii, Ly­san­dru este cel care ajunge să o iu­beas­că pe Elena, iar ­ se va îndrăgosti de un muncitor de pe „șcheală”, cu mas­­că de măgar. Tot Oberon este cel care tre­buie să repare greșelile și îl far­me­că și pe Demetrius, pentru ca, preț de o sce­nă, ambii tineri să o iu­beas­că pe E­le­na, într-un joc ac­to­ri­cesc amuzant dar nu foarte credibil. Cînd însă protagoniș­tii se vor culca, lui Ly­san­dru vra­­­ja îi va fi ruptă în somn, sub cîn­te­cele dez­mier­dătoare ale Zî­ne­lor.

În ziua nunții cele două cupluri de adolescenți sînt deja formate, cînd meș­terii care construiau barul decid să pu­nă în scenă, la inaugurarea din Fo­rest, o piesă de teatru pentru nuntași, care în­cepe cu sfatul coordonatorului de șan­ti­er „Încheieți-vă la șireți și da­ți-i fălci”, pentru ca la sfîrșit să se li­peas­că pal­me­le publicului cu un „De ați venit să vă căiți, actorii sînt atît de iscusiți, că vă vor spune tot ce știu”.

Livia RUSU