Promenada muzeelor pe timp de noapte

Cu domnițe și cavaleri îmbrăcați cochet după moda secolului al XIX-lea, plimbîndu-se nes­tingheriți pe Ulița Mare (Bulevardul Ștefan cel Mare) și o fanfară ale cărei instrumente răsunau de la intrarea pe Lăpușneanu cît să acopere muzica pe care o auzim de obicei din Corso. Așa a schimbat Noaptea Muzeelor Deschise peisajul familiar al Iașului cultural. Iar dacă unele case memoriale și-au pregătit cu însuflețire momentul fastuos al vizitelor ochilor curioși, la Palatul Culturii și la Roznovanu șirul indian a fost unicul indiciu că este zi de sărbătoare.

Ne așezăm cuminți la coada care mă trimite mai degrabă cu gîndul la Epoca de Aur decît la o zi a culturii și așteptăm, fotografiind balconul de un­de domnitorul Alexandru Ioan Cu­za saluta ieșenii. Dar rîndul mer­ge re­pede, și după mai puțin de un sfert de oră, sîntem într-un hol lu­xos, de un­de „Hora unirii” se joacă din mîna pic­to­ru­lui Constantin Aga­fi­ței.

Recreere cu fotbal

Dacă în salonul domnului un di­­­plomat din lemn pus pe un scaun de bi­rou parcă vestește că un oficial tocmai a ajuns acasă, salonul doamnei a a­dunat în jurul unei rochii din catifea verde de China toate privirile fetelor din încăpere. O tînără îi șoptește prie­te­nului: „Ve­zi, are aceeași culoare ca puloverul pe ca­re mi l-am luat ieri din Bershka!”.

Sa­lonul familiei Cuza, decorat în a­ce­la­și stil ca restul casei, lasă im­presi­a de spațialitate prin og­lin­zile în ca­re fetele își furișează pri­vi­rea ca să-și verifice coafura, iar pia­nul nem­­țesc din încăpere, pe care este a­șe­zată par­titura cu „Le Marche Tri­om­pha­le”, amintește că odinioară nu fan­fa­ra de afară se auzea în casă. Da­că fetele trec aproape fără să observe ma­sa de biliard din sa­lo­­n,  băieții cu si­guranță s-au oprit să admire masa de biliard, mo­­ment în care încep și dis­cuții des­pre meciul CFR-ului sau derby-ul Di­namo – Steaua. Co­bo­rîn­d trepte­le din lemn masiv, ochii vizitatorilor se mai opresc o dată pe tabloul de la in­tra­re, în semn de „la revedere”, iar o par­te dintre curioșii de mai devreme nu pornesc spre alte porți deschise as­tăzi, ci se mulțumesc să rămînă în Corso.

Victoria de pe Ulița Mare

Noi însă pornim spre Palatul Ro z­­­novanu, cunoscut astăzi pentru că a­i­ci își are sediul primăria, ale că­­rui porți deschise au umplut toate a­fișele orașului. În fața Mitropoliei a­junși, rea­lizăm că nu a fost deloc ma­re rîn­dul la care am așteptat a­di­ne­auri, cel pu­țin în comparație cu ce ne așteaptă aici. Din niște boxe u­ri­a­șe se aude însă mu­zică clasică, dar bu­curia nu du­rea­ză mult, pentru că foa­rte curînd ob­servăm că nici o pie­să nu este lă­sa­tă mai mult de treizeci de secunde. După mai bine de o oră de așteptat nu ca să plătim datoriile, ci ca să ve­dem faimoasa Sală a Ba­lu­rilor, în cur­tea palatului începe o re­pre­zen­ta­ți­e cu acrobații cu foc.

În holul ce­lei mai frumoase clă­di­ri de pe Ulița Mare a începutului de secol al XX-lea, un mozaic cu Rî­pa Gal­be­nă trece aproape neobservat de lu­mea care urcă puhoi pe scările ce duc spre sala în care astăzi se în­tru­neș­­te Consiliul Local. Aflăm aici, de la ghid, că în palat se organizau ba­lu­ri la care au participau personalități ale culturii românești pre­cum Emi­nes­cu și Enescu sau că în fostul bi­rou al Regelui Carol își du­ce astăzi activitatea primarul o­ra­șu­lui. Și cam atît. Ghidul ne mul­țu­meș­te apoi, pe același ton pătruns de plictis, semn că nu vom vedea nici o al­tă sală a Pa­latului Roznovanu și că pentru ex­pli­cațiile din ultimele cinci mi­nute am stat o oră la rînd.

La intrare, holograma lui Ko­găl­ni­cea­nu ne po­ves­teș­te, din biroul său, des­pre atmosfe­ra secolului al XIX-lea.

La casa lui Kogălniceanu, doi bă­trî­nei stau de vorbă în holul de la in­tra­re. „Pe vremea cînd eram eu pro­fe­­sor nu întîlneai așa ceva la stude­n­ți”, iar celălalt îi replică „dar nici nu era mi­nistru unul ca Ungureanu, acest co­pilandru”. Doar cîțiva metri mai de­parte, în dormitorul politicianului ro­mân, discuția este însă cu totul a­l­ta. O domnișoară machiată din belșug îi zice pe un ton ușor dezamăgit prie­te­nei ei, cu care se ține de mînă: „Știi tu, fată, ce nu-mi prea place mie la ca­sa asta?” și nu așteaptă răspuns ca să continue: „Că nu-i decomandată.” În­tr-adevăr, nu este. Iar la intrare, holograma lui Ko­găl­ni­cea­nu ne po­ves­teș­te, din biroul său, des­pre atmosfe­ra secolului al XIX-lea.

La Palatul Culturii, nu gă­sim în­să deschis decît un hol, o cameră de 3/3, unde sînt ex­pu­se cîteva fo­to­gra­fii printate ale u­nor elevi de șco­a­lă generală sau liceu și aparate dintre ce­le mai vechi, pe ca­re împătimiții do­tați cu Canon-uri le fotografiază din fiecare unghi. Dar mai mult decît atît ni­ci aici nu se poa­te vedea, așa încît por­nim spre Casa Pogor, unde la in­tra­re fiecare pri­meș­te suprapapuci, pe­ntru ca apoi să fie in­vitat să se sim­tă ca a­ca­să.

Sala în care pe vremuri răsunau vo­cile importante ale literaturii ro­mâ­nești poartă încă însemnul „Entre qui veut, reste qui peut”(n.r.: „Intră cine vrea, rămîne cine poate”). De aici împreună cu ceilalți vizitatori ne-am îndreptat către alte muzee, destinația finală fiind Turnul de la Golia. Aici în­să numai cei cu antrenament au pu­tut urca suta de scări care duce spre clo­potul mănăstirii.

Livia RUSU