Învățămîntul românesc e un fel de cimitir de vocații

OPINIA VECHE: Con­si­de­rați că re­centele cazuri de plagiat sînt doar cî­teva exemple ale unei si­tua­ții mult mai ample, naționale chiar?

IULIAN COMĂNESCU: Da, pro­babil că plagiatul e foarte răs­pîn­dit și probabil că există în Ro­mâ­nia și o spe­cie de plagiat inocent. Atîta am fost frecați la cap cu învățat co­mentarii lite­rare pe dinafară, la li­ceu, că a papaga­li­ci lucruri ni se pare suprema virtute in­telectuală. Am și exemple. Acum vreo trei ani, organizam un concurs care avea ca mi­ză o vizită în Parlamentul European a unor fete de liceu interesate de te­matica UE. Fetele trebuia să scri­e articole despre instituții și al­te no­­țiuni europene, pentru un wiki nu­mit Eurospeak.ro, pe care l-am îngrijit cu folos cîtăva vreme. La un moment dat, nu știu ce mi s-a părut în neregulă și am căutat două-trei fraze ale fetei pe Google. Textul res­pectiv era copiat de undeva. Iar întîmplarea face că respectiva era, printre altele… membru în co­rul unei biserici. Presupun că nu și-a dat seama ce a făcut.

O.V.: Dacă problema este în­vă­ță­mîntul superficial de după ’89, ve­deți vreo „rezolvare”? Mai ales pri­vind la ultimele propuneri la Edu­ca­ție și calificarea acestora.

I.C.: Habar n-am ce rezolvări se pot găsi. Am la activ o serie de trainin­guri de comunicare – din Ar­menia pî­nă în România și de la politicieni la jur­naliști și oameni de afaceri – și de fiecare dată mi s-a pă­rut că oamenii ca­re mă ascultă sînt receptivi, curioși și normali la cap. Și nu mă consider un geniu profesoral deloc, e doar una din ac­tivitățile mele. Dar presupun că pro­ble­ma e la cei care predau, fiind­că în­vă­țămîntul românesc e, din pă­cate, un fel de cimitir de vo­ca­ții, o slujbă pîrlită și exasperantă pe care ajungi să o faci fiindcă nu ai fost în stare de nimic alt­ceva, în direcția în care te-ai dus. Exis­tă tot felul de absolvenți de facultăți inu­tile care n-au avut ce face cu pseudoștiința lor și ca urmare au eșuat prin licee unde încearcă să-i ino­cu­le­ze pe co­pii cu respectiva pseudoș­tiință. Nu e o plăcere să îm­bă­trî­nești, dar mă bucur că nu mai sînt licean.

O.V.: De la cazul Corina Du­mi­tres­cu încoace presa a devenit foarte atentă la noile numiri, chiar și la alți politicieni, nu ne­a­părat la Educație. E doar o campanie împotriva ac­tua­lei conduceri sau o evoluție reală a presei, care va fi mai atentă de acum la acest aspect al politicienilor?

I.C.: Sigur că și Corina Dumi­tres­cu, și Mang au fost plimbați mai ales prin outlet-urile media duș­­mă­noa­se cu USL și prietenoase cu PDL. Dar asta nu-i absolvă de vină nici pe una, nici pe celălalt. Atî­ta cît mi-am dat eu seama, do­ve­zile sînt concludente și nu prea avem ce procese de intenție să le fa­­cem celor care au descoperit ca­zu­­ri­le.

Sigur că se poate căuta și în partea cealaltă. Mie masterate ca al Elenei Udrea nu-mi inspiră deloc încredere – deși nu sugerez că ar fi vorba de plagi­at.

O.V.: Pot aceste evenimente (de­miterea sau depunerea de­mi­si­ei a mi­niștrilor cu probleme) să mai creas­cã încrederea publicului român în mass-media și rolul acesteia în socie­tate?

I.C.: E cale lungă pînă acolo, mai ales că după ce a stabilit fapte valide, presa tinde să se isterifice pe tema res­pectivă pînă la momentul la care publi­cul cu discernămînt devine sătul de toa­tă povestea și autorul faptelor e victimizat.

Ioan STOLERU