Jurnal de călătorie prin viață

Dintre zumzetele și agitația junglei de beton, un singur murmur a reu­șit să evadeze și să mar­cheze seara de 9 mai. Departe de aglo­me­rație și retras într-o sală cu o singură lumină aprinsă, Radu Beligan a spus povestea celor mai bine de 70 de ani petrecuți în teatru. Și, în­ce­pînd cu ora 20.00, cei prezenți în Casa de Cul­tură a Studenților au ciu­lit urechile și s-au lăsat purtați pe străzile Bu­cu­reștiului sau a Parisului într-o „Confesiune despre viață și artă”.

„Sceptic sînt împotriva tineri­lor aspiranți. Am constatat că nu prea le place să li se dea sfaturi bă­trî­nești. Și au dreptate. Oscar Wilde spu­nea că «E o prostie să dai sfaturi, iar să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal».”

Așezat la o masă cu picioare ro­șii ce se asortează cu vișiniul cor­ti­nei și acoperită cu un soi de catifea neagră, Radu Beligan își așteaptă spec­tatorii. E precum un învățător care are mult prea multe de spus în­tr-un timp atît de scurt, însă e răb­dă­tor. Privește puțin spre noii săi e­levi de la care nu-și poate lua ochii și își așază mai bine ochelarii pentru a parcurge colile de confesiuni pe care le are pregătite. Astfel, cu o lu­mi­nă ce cade doar cît să-i susțină des­tăinuirile și o pînză pe care sînt de­ru­late fotografii în sepia sau alb-ne­­gru, vocea sa domoală vine în com­­pletarea orînduirii.

Cu un calm ce stîrnește curiozi­tatea publicului, maestrul ho­tă­răș­te încă de la început că „nu-i poți con­vinge pe toți de valoarea ta în ar­tă decît cu multă trudă” și îi citează pe Fred Astaire, Cehov, Tolstoi sau Shakespeare cu cîte o mică re­ve­rență a mîini drepte, de parcă s-ar a­fla și ei pe scenă. Nu se supără prea tare cînd se mai aude vreun telefon sunînd prin rîndurile din spate și se în­treabă de ce în ultima vreme oa­me­nii simt nevoia de teatru într-o lu­me atît de mediatizată. Își a­min­teș­te de perioada în care „mersul la tea­tru reprezenta un adevărat eveniment” și cu un oftat privește spre stîn­ga, unde sînt ilustrate străzile Mi­cu­lui Paris, „ah, am cam uitat să trăim”. Nu se lasă cuprins de me­lan­colia vremurilor de „cîndva” pentru că doamna Lucia Sturdza-Bu­lan­dra îi zîmbește dintr-o poză. Și de­și a condus două teatre de atunci, par­că și acum l-ar amenința că aruncă cu poșeta după el pe scenă și a­mu­zat o imită pe un ton pițigăiat „Ești inconștient, Beligane!”.

Hrana actorului este cultura

Pentru cîteva secunde profeso­rul își lasă deoparte notițele și îm­păr­tășeste ucenicilor o povestioară din anii săi de studenție care „a fă­cut mare vîlvă pe atunci”. Și interpre­tînd diferite roluri aduce în prim-plan întîmplarea unei bătrîne care ve­nea mereu la loterie în ziua ex­tra­gerilor, însă niciodată nu juca. „Și cum ai vrea să cîștigi mamaie, dacă n-ai bilet?”, iar pe un glas subțire vi­ne replica bunicuței „Ei, maică, nu știi cum dă no­ro­cul peste mine”, interpretează Radu Be­li­gan replica. Unul din­tre fun­c­țio­nari i-a convins și pe cei­lalți să-i cum­pe­re doam­nei bilet, iar la următoarea ex­tragere să-i facă o surpriză și „ca-n basm, cînd a ve­nit ba­ba să verifice nu­me­rele, cîș­tigase po­tul cel ma­re”. Ca și cînd ar fi a­u­zit peripeția pentru prima dată, ac­to­rul s-a amuzat a­lă­turi de spectatorii pe care i-a vrăjit să-și e­xer­se­ze bătăile din palme.

Asemenea lui Rică Ven­tu­ri­a­no, își amintește de nopțile furtunoase, cînd alături de camaradul său de tru­pă Alexandru Giugaru de care l-a legat o „alchimie teatrală” pornea cu pași siguri spre Integrala Ca­ra­­­giale. Și zîmbind aduce vor­ba des­­­pre cele două cepe pe care „ne­nea San­du” și le aducea mereu de a­­casă pen­­tru masa de prînz „Pe u­na o mă­nînc acuma, iar pe cealaltă o pă­strez pen­­tru diseară, ca să-mi fac loc în tram­vai”.

Sînt artiști mari, dar susceptibili

Anii s-au scurs întocmai no­te­lor dintr-un concert de pian, și de la „Orașul fără avocat” alături de Ian­co­vescu l-au găsit rătăcind pe stră­zile Japoniei alături de Eu­gè­ne Io­nes­co. Iar momentul de res­pi­ro pe care maestrul și-l îngăduie coinci­de cu cel în care un fragment dintr-un interviu cu scriitorul își fa­ce a­pa­riția pe bucata de pînză. El de­scrie mizanscena piesei „Ri­no­ce­rii”, cea care a legat prietenia dintre cei doi și își termină monologul prin „cînd spun că nu pot să aleg, înseamnă că am fă­cut deja o alegere”. Cuvintele iau în ochii spectatorului forma unor i­ma­gini desprinse dintr-un colț al sa­l­onului parizian, în care Eugène Io­nesco consimțea că „O prietenie se leagă à travers le travail” (n.r. „O prietenie se leagă prin muncă”).

Deși Radu Beligan a lămurit publicul încă din prima clipă în ca­re a pășit pe scenă că nu a venit pen­tru a da sfaturi, actorul nu se poa­te ține de promisiune și își a­pără ca­u­za. „Iubiți ce vreți, dar iubiți”. Și cum rîndurile jurnalului se apropie de sfîrșit, el nu uită să consemneze „Că­lătoria este scurtă, așa că să fie mai bine la clasa I” și, plin de șarm, conchide „Am călătorit frumos îm­pre­ună”.

Mădălina MORARU