Tîrguială la tarabe universitare

Adunați în holul de maraton al Uni­versității „Alexandru Ioan Cu­za”, Sala Pașilor Pierduți, „meș­te­ri­torii” veniți din toate colțurile lu­mii își pun în spațiul cubic, mai ce­va ca la tarabe, invențiile și posterele informaționale, oriunde cred că au să atragă atenția.

Deși încerc să-mi țin capul doar într-o singură direcție, curiozitatea de a vedea cum ar putea arăta bicicleta viitorului îmi întoarce gîtul de la stînga la dreapta. Un domn cu chi­pul puțin bronzat și căruia cu­nos­cu­ții îi spun „generalul” reușește însă să mă oprească în fața exponatelor sale pentru oamenii îmbrăcați în unifor­mă și beretă. Poți să-l întrebi orice, că el imediat te duce la aparat și, cu pu­ține mișcări de buze combinate cu o fo­ială de coate și palme, ți-a prezentat entuziasmat obiectul.

Nu sînt singurul care se lasă vră­jit de jocul din mîini al domnului Ni­co­lae, alți trei tineri erau de dinaintea mea numai ochi și urechi. Deși nu am ha­bar ce să-l întreb, căci despre echi­pa­mente militare știu cît știu și din ma­te­matică, minimul necesar, încerc să mă iau după băieți, întrebînd despre un mic aparat care îmi cam face cu o­chiul. „Ce este mașinuța asta?”, este nedumerirea care îl face pe general să-și întoarcă privirea asupra mea ca să-și exercite magia. „Asta nu e o ma­șinuță, ci mai exact un aparat care poa­te filma și aduna informații de pe cîm­pul de luptă”.

Alifii pentru palme de fier

Așezat într-un colț se află un alt e­chi­­pament, care parcă este scos din­tr-un film SF, dar domnul „general” Ni­colae îmi amintește că sîntem în 2012, înapoi în viitor. Atașate de un ma­nechin sînt două picioare roboti­ce, care pot fi folosite de soldați pen­tru a cîștiga un pariu de cărat pe ce­lă­lalt în spate sau pentru o mică plim­bare prin terenuri neprimitoare.

Printre micile invenții aduse se nu­mără și una ce reușește să atragă un stol de fete care, în mod bizar, se ui­tă la ea asemenea băieților la obi­ec­tele militare. O femeie cu pielea la fel de roșiatică ca a lui ’nea Nicolae în­cear­că, dar nu reușește, să-l ajungă pe aces­ta în arta prezentării exponatului. „Uite aici avem o cremă speci­al­ă pentru mîini sau, dacă vreți, degetele de la pi­cioa­re, bazată pe o formulă spe­cială creată de noi.” Chiar dacă pro­dusul chi­mic nu poate fi folosit pen­tru a-ți păs­tra ti­ne­rețea pentru mulți ani, fetele, ve­ni­te în­tr-o excursie cu cla­sa, stau toate frumos aliniate în șir de­zordonat pentru a pu­tea încerca alifia. Printre pri­me­le care au folosit-o se nu­mără și o elevă, care, după ce își fre­acă puțin pal­mele, se în­toarce en­tu­zi­asmată la o pri­e­te­nă. „Oa­re se poate cumpăra de un­de­va?”, spu­ne aceasta zîmbind.

Eu tot nu mi-am dat seama ce fa­ce, de fapt, produsul, dar dacă se com­pară cu conducerea unei ma­și­nuțe cu ca­meră video, atunci și-a în­de­plinit me­nirea.

Paul ANDRICI