Un oraș bolnav

Cu aceeași voce caldă, care a con­sacrat-o de-a lungul carierei sale mu­zi­cale, Irina Loghin a revenit pe mi­ci­le ecrane povestindu-ne despre gre­utățile cîinilor vagabonzi. Într-un re­por­taj la un post de televiziune, doa­m­na artistă a împărțit, într-un parc din Bu­curești, cîteva pungi de carne to­ca­tă celor mai buni prieteni ai omului. În timp ce-și ducea la bun sfîrșit ac­țiunea caritabilă, demnă de o campa­nie umanitară făcută de Oxfam, ea a­cuza oamenii de cruzime și ne s­pu­ne­a că, de fapt, acești cîini nu sînt de­cît niște victime ale sistemului. Și mai a­run­ca un pumn de carne.

Mă bucur c-a spus că, dacă ar pu­tea, Irina Loghin i-ar strînge pe toți. În­­să, sincer, de la Brigitte Bardot în­coace, artiștii și-au plimbat năs­truș­nic ale lor cozi pe lîngă camere, ca și cum ar aștepta o fleică de reclamă de la noi. Nu le-aș mai da voie să vorbească în pu­blic, propovăduind dorințele cîi­ni­lor, debitează numai clișee și prostii. Nu fac decît un spectacol ieftin, după care se iau restul oamenilor și întrețin a­ceas­tă epidemie continuă.

Bine, am vrea să adunăm toate po­tăile și să dispară deodată, însă asta nu ar fi decît o soluție de moment. Pro­blema aceasta aduce aminte de Teo­ria ferestrelor sparte, emisă în 1982, de doi oameni de știință americani, Ja­mes Wilson și George Kelling. Pe scurt, da­că la o clădire avem cîteva geamu­ri sparte și nimeni nu le va schimba, nu­mărul acestora va crește, dacă e și o clădire părăsită, oamenii vor forța in­tra­rea, își vor „marca” teritoriul și va de­veni loc de adunătură pentru va­ga­bon­zi, de exemplu. Acea clădire va fi fo­carul unei epidemii sociale, de un­de va apărea și infracționalitatea.

Această teorie s-a observat cel mai bine în New York, în a doua ju­mă­ta­te a anilor ’80. Kelling, unul dintre au­to­ri, a devenit consultant pentru Au­to­ritatea Transportului în Comun din New York și a trebuit să ridice stan­dardele călătoriei cu me­tro­ul (va­goa­nele arătau mai oribil decît maxi-ta­xi-urile din Iași), iar în locul unor in­vestiții scumpe, el a început cu gra­fi­tti-ul. Nu a mai permis să fie vopsit ni­ci un vagon, apoi îi aresta pe cei ca­re nu compostau biletul și-i plimba­u, în cătușe, prin fața celorlalți. „Gra­fitti-urile simbolizau colapsul siste­mu­lui”, spunea un reprezentant al Au­torității din New York. Pe aceeași i­de­e a mers și Rudy Giuliani, primarul me­tropolei.

A pornit un adevărat val de arestări al celor care aruncau gu­noi pe jos, care vandalizau spațiul public sau se urinau pe străzi. Cele 20. 000 de infracțiuni pe an, care se întîmplau la me­trou, au scăzut, în anii ’90, cu mai mult de 75%.

Prezența cîinilor e un semn al de­zordinii și nu al bunăvoinței oa­me­nilor. Trebuie să îi învățăm pe cei ca I­rina Loghin că nu fac nici o faptă bu­nă. Degeaba avem padocuri sau v­rem să trimitem hingherii, cînd locuitorii tot îi țin în casa scării, ca pe un bibelou. Dar, ce-i drept, pentru Irina Loghin poa­te se apropie și campania electo­ra­lă.

George GURESCU