Bibelourile generației mele

Involuntar, am făcut parte din rîn­dul celor care au renunțat la spor­tul național al românilor, privitul la te­levizor. Unii au făcut-o din lipsa de spațiu, însă cei mai mulți (niște filfi­zoni) au făcut-o pentru că nu mai re­zistau să audă țipetele de gos­po­di­nă ale prezentatorilor și politicienilor.

Eu am făcut-o cînd m-am mutat la că­mi­n. Și nu pentru că l-aș fi urît, ci pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr altul. A­cum, în noua mea cameră, un Pla­ti­ni­um (firmă de face televizoare pe va­por) zace pe un dulap. Din prima zi l-am șters de praf, i-am curățat și te­le­comanda, pregătit să-mi petrec pri­ma seară adormind la televizor.

După 30 de minute în care am fă­cut inventarul posturilor pe care le am, am deschis din nou calculatorul și m-am uitat la un film. Într-adevăr, de vină au fost și emisiunile di­fu­za­te. Moderatorii de la posturile de știri au ră­mas de la fel de înăcriți, cu po­li­ti­ci­enii care semănau cu aceleași cus­cre cu părul făcut permanent și cu bi­gu­di­uri roz. M-am uitat la știrile pe ca­re le prezintă Cristian Sabagh de pe Ka­nal D și, sincer, o pasiune, im­pli­ca­re și emoție mai mare, nu am mai vă­zut nicăieri. Știe să empati­ze­ze cu fie­care știre, chiar dacă trece de la un accident de mașină, la un caz cu o bătrînă bolnavă și ajunge la o pe­tre­cere de lăutari.

Dar nu astea au fost motivele pen­­tru care nu m-am mai uitat la te­le­vizor. După o absență atît de ma­re, îți dai seama că nu-ți mai faci progra­mul în funcție de filmul PRO al se­rii sau dezvăluirile șoc de la OTV.  Nu am așteptat, de atîta timp, în fața mi­cului ecran (pînă și expresia asta a devenit un clișeu) să văd o emisiune a­nume. Nu mai am răbdare să caut prin­tre cele 70 de canale. Sînt deja pr­ea multe, iar decizia de a alege u­nul este din ce în ce mai grea. Mai bine închizi și nu știi ce pierzi. Astfel îmi a­duc aminte de psihologul american Barry Schwartz, care a vorbit des­pre paradoxul alegerilor . „Cu cît sînt mai multe opțiuni, cu atît îți este mai u­șor să regreți și să fii dezamăgit”, s­pu­nea Schwartz. Același lucru se întîmplă și la mine, iar cheia, continuă el, es­te să ai așteptări cît mai scăzute.

Cel mai probabil, televizorul îl voi folosi doar pentru trei, patru e­mi­siuni pe care voiam demult să le vă­d, în rest va fi doar pe post de lam­pă. Nu-i găsesc alt scop, asta e a­le­ge­rea pe care am făcut-o, dacă e să mă iau după Schwartz. Iar cei care-l văd, în continuare, ca pe o sursă de in­for­­mare și de distracție, nu trebuie a­cuzați că sînt demodați. Aceea e a­le­gerea pe care ei au făcut-o.

Pentru mine, acesta-i exemplul cel mai bun atunci cînd vine vorba de ruptura dintre generații. Vom vedea te­levizorul așa cum părinții noștri ve­­deau patefonul. Un alt bibelou în ca­să. Asta nu înseamnă că lipsa unui te­levizor în casă înseamnă că avem de-a face cu oameni mai inteligenți. La urma urmei, expresia „ați prostit poporul cu televizorul” poate fi ex­tra­polată și înspre celalalte canale de comunicare.

George GURESCU