Chitările s-au acordat în lumini roșu aprins

Sezonul de pri­mă­vară-vară al concertelor pentru îm­pătimiții de muzică rock a adus sîmbătă, în Club Hand, formația care a impresionat cel mai mult ascultătorii genului în ultimii zece ani, pe băieții de la Luna Amară. Sala încă nu era plină cînd Mih­nea, solistul formației, a urcat pe scenă, iar evenimen­tul a asmuțit uralele publicului adunat să îi ascu­l­te. Concertul a încîntat ascultătorii formației cu pes­te jumătate dintre piesele de pe ultima compilație, iar noul chitarist solo a demonstrat publicului entuziast că își merită locul în formație, fiind imediat recompensat cu aplauze generoase.

Doi tipi masivi și foarte serioși a­si­gură accesul în bar al celor care plă­te­sc bilet și par mai mult plictisiți de­cît nerăbdători. Odată trecută de ușa cu o mînă albă pictată, de la intrare, în­ț­e­leg și de unde atitudinea lor atît de pa­si­vă: în local nu sînt mai mult de douăzeci de oameni, numărînd membrii for­ma­­­ției care urmează să urce pe scenă, bar­ma­nul, băieții de la ușă și pe mine, de­­și ceasul arată că reprezentația ar tre­bui să înceapă în mai puțin de un sfert de oră. Din fericire, peste 30 de mi­nu­te, în sală se adună tot mai mulți fa­ni, iar mesele se umplu cu sticle de bere. Cînd lumea pare să se fi resemnat și fiecare își urmărește cu mai mult interes partenerul de discuții, mem­­brii trupei urcă pe scenă, pentru pri­ma oară în Iași cu noul chitarist solo.

„Ai să-ți urli mirarea”

La sunetul primelor acorduri, ca­re anunță că melodia din deschidere va fi „Asfalt”, mulțimea strînsă în fața sce­nei începe să murmure, apoi su­ne­te­le se transformă în țipete, pentru ca do­ar cîteva secunde mai tîrziu să se ur­le puternic versurile piesei. Ritmul es­te ținut de fanii care lovesc ritmic cu palmele-n blugii zdrențăroși, cu sticle­le goale de bere în mese și cu bo­can­cii în podea. În dreapta scenei, o tînără fi­ra­vă, îmbrăcată într-o fustă hippie, se bă­lăn­gă­ne alene cu o bere în mînă, în de­ban­dada sonoră și în agitația din fața ei, pe versurile piesei „Gri dorian”.

Un tip cu dread-uri lungi, noncon­formist încearcă să dea din cap, miș­cîn­du-se nevrotic și zbuciumat. Dansul lui rupe din atmosfera generală a con­cer­tului, a­ni­mat ca și cînd muzica pe care o au­de ar fi de fapt drum’n’bass și nu rock, iar el un dansator profesi­o­nist și nu ciudat. Alături, un altul înalt și slab, cu miș­că­rile lui Eminem din „Lo­se yourself”, pare să nu înțeleagă nici el foarte bi­ne ce se petrece, mișcîndu-se mai de­gra­bă me­canic, într-un ritm închipuit, de­par­te de a exprima izbucnirile co­le­gi­lor din ringul de dans.

„Și luna-n ape negre ar tăcea”

Luminile roșiatice ale barului adaugă un plus de vitalita­te ambianței, fără a o încărca excesiv, iar după a cin­cea piesă, în mijlocul rocker­­-ilor în­căl­zi­ți, deja se face pogo, cu o bru­­talitate și o viteză amețitoare. În timp ce tru­pu­ri­le se resping unul de ce­lă­lalt cu un e­fect neîntîrziat de bu­me­ran­g în ma­să, într-un joc năucitor de for­țe și lo­vi­turi, mișcările lor arată ca o pro­vo­ca­re sfidătoare a legilor fizicii, cu re­pre­zen­tările toboșarului la sfîrșitul fie­că­rei melodii care îi instigă să nu se op­reas­că prea curînd. Deja clasica „Ro­șu aprins” o cîn­tă doar Mihnea, în timp ce colegii de tru­pă se odihnesc și au părăsit scena, ast­fel că partea a doua a concertului în­ce­pe într-o cheie ceva mai melodică: cu­plurile dansează în­gî­nînd versurile pi­esei, iar cei mai ener­gici se retrag la mese să mai ia cî­­te-o gură din berea ui­tată acolo la în­ce­putul serii. După me­lodie, trom­pe­tis­tul urcă înapoi pe sce­nă și dedică ul­tima parte a concertu­lui moldoveni­lor din Basarabia, ca­re cu fix trei ani în urmă „ieșeau în stra­dă să își ceară drepturile și să spună nu co­munismului”, în fața unei mulțimi în de­lir.

După un șir lung de aplauze, pie­se­le „Chihlimbar” sau „În tine tu”, mai puțin dure și cu o ritmicitate hipnoti­că, transformă violența care umplea rin­gul cu mai puțin de un sfert de oră în ur­mă într-o neclintire generală, o transă a mul­țimii care pare împietrită sub o vra­jă cu trompete care sună grav. Nu­mai paharul cu tărie uitat pe una din bo­xe mai anunța că atmosfera este una de concert. Spre sfîrșit, una din me­se­le barului se animă cînd, revenindu-și din transă, gălăgioșii încep să se bată cu bere și cu pernele care zboară în latul ba­rului, aproape ajungînd pe scenă.

După două ore și un sfert de concert neîntrerupt, băieților nici nu li s-a mai cerut bis, iar fanii s-au mulțumit să aplaude zgomotos și să urle cît îi ține pieptul – zece minute.

Livia RUSU