Saxofon acordat pe ritmuri africane

S-a cîntat jazz pînă dincolo de miezul nopții, iar liniștea nu și-a croit înapoi drum decît tîrziu în noapte. Sîmbătă seara, Paul Bibici la chitară, Nicu Luceanu la saxofon și Bogdan Man­da­sescu la pian au cîntat pentru publicul ieșean care cu greu a apreciat trupa, aplaudînd-o. La sfîrșitul săptămînii, monotonia iernii a lăsat loc plăcerilor culturale, iar începînd cu ora 20, muzica bună a renăscut în Phoenix Club.

Concertul nu a început, iar mesele nu sînt nici pe un sfert ocupate deocam­dată, cînd cei trei cîntăreți se ri­di­că de la masă pentru a-și lua în pri­mi­re instrumentele. Urmează o probă de sunet atipică: „No woman, no cry” din boxe nu se oprește, iar Bob Marley es­te acompaniat de chitarist în ritmul me­lodiei. Cu un zîmbet de bună dispo­ziție, pianistul instalat la clape își ur­mează colegul și vocea lui Marley a­bia se mai aude, pierdut, în restaura­nt, parcă ar veni din altă parte.

„Bine ați venit la o seară de Jazz Ca­­fé” ne urează Paul Bibici pentru a nu lăsa loc aplauzelor, ci unei tăceri ca­re trădează așteptarea primei piese. Pe ritmul antrenant al saxofonului, me­se­le rezervate se ocupă încet-încet, în tim­p ce o tînără domnișoară bate din pi­cioare în ritmul muzicii și sa­vu­rea­ză the melody section (n.r.: „sector me­lo­dic” – termen specific desemnînd a­cordurile saxofonului, în melodiile în care acesta predomină), cu un swing tipic, sincopat. Melodiile curg, în sti­lul inspirat de clasicii jazz-ului.

Cu mama la cîntare

O doamnă ale cărei picioare sub­ți­ri, acoperite de o fustă neagră abia se zăresc de sub haina de blană cu mo­­del animal print apare însoțită de prie­teni foarte vorbăreți. Imediat după ce își ocupă locul la masa de lîngă sce­nă, căutatul țigărilor în poșetă este în­tre­­rupt de o domnișoară care se ridică de la masa de lîngă noi, fixînd-o cu pri­virea, pentru ca zece secunde mai tîr­ziu să fie sufocată într-o lungă îm­bră­ți­șare părintească. Reîntoarsă la masa pri­etenilor nu mai mari de clasa a un­s­pre­zecea, le spune natural, a­co­pe­rin­d muzica: „Mama Anei”, apoi toți o salută dînd din cap, în sincron.

După o scurtă pauză, prilej de con­versații neîntrerupte pentru as­cul­tă­to­rii de muzică jazz adunați aici, trio-ul revine pe scenă cu un stil fundamental diferit de cel al primei părți, un rhythm section (n.r.: „sector ritmic” – termen specific, desemnînd melodii­le în care clapele și chitara sînt predo­­minante) în care clapele preiau controlul muzicii, ea devenind unitară, de o consecvență vibrantă a fluxului con­tinuu.

„Ne grăbim, ne-a plăcut mult”

Atmosfera jucăușă a muzicii soft ja­zz este în strînsă armonie cu decora­țiile localului. În fața mea, o ma­și­nă de scris veche, probabil martoră vreunui regim comunist sau vreunui ma­re război este înțepată de multe cre­ioa­ne colorate înfipte haotic, iar scrierile foii pe care „o imprimă” sînt și ele multico­lore, de diferite dimensiuni, unde ce­le mai mari au redactat „halfway cer­ta­inty”(n.r.: pe jumătate certitudi­ne).

O a doua pauză a cîntăreților brăz­dează muzica din fundal cu o altă se­rie lungă de conversații ruptă uneori de rî­sete puternice sau tonuri ri­dicate. Toate acestea se cur­mă brusc atunci cîn­d artiștii revin pe scenă. Pentru prima dată mai în­de­lun­g de cîteva secunde în această se­a­ră, formația este aplaudată de publi­cul impresionat.

Sub ochii chitaristu­lui nedumerit, unul dintre membrii gru­pului strigă zîmbind un: „ne gră­bi­m, ne-a plăcut mult”.

Cu vădite influențe de blues, și a tre­ia parte a concertului stă tot sub sti­lul rhythm section, de data aceasta chi­tara dominînd cursul melodiilor. Mai liniștită și fără dezechilibre sau sin­cope, această ultimă parte își pierde to­tu­și din ascultători cînd, de la o masă de opt persoane, toată lumea se ridică în sincron și pleacă. Sub ochii chitaristu­lui nedumerit, unul dintre membrii gru­pului strigă zîmbind un: „ne gră­bi­m, ne-a plăcut mult”, pentru ca as­cul­tătorii de la mese să mai înceapă o se­rie de aplauze. Cu localul aproape gol, concertul se încheie deloc specta­culos, cînd cei zece, poate cinci­spre­zece oameni rămași pînă la final aplaudă pentru o ultimă dată.

Lăsînd saxofonul jos, Nicu Lu­cea­nu oftează și îngaimă un „asta fu și asta este”, pentru a lăsa loc audiției mu­zicale – tot de jazz – care domină ur­mătoarea oră liniștea localului.

Livia RUSU