Între împrumuturile de la Fondul Monetar In­ter­național și posibi­le­le remanieri ale mi­niș­trilor, politicienii se acuză pe ei înșiși de proasta ges­tiune a crizei economice. Puterea dă vină pe guvernul Tă­ri­ceanu, Opoziția pe cabinetul Boc, iar mingea este pasată încontinuu. În căutarea unui țap is­pă­șitor, soluțiile întîrzie să apară, iar poporul cade în păcatul unui populism practicat din ce în ce mai des.

A doua zi după moțiunea de cenzură va începe discuția despre remanierea guvernului Boc. Din ce în ce mai mulți lideri ai PDL averti­zea­ză că peste puțin timp, România va avea un cabinet înnoit. Remaniere da, dar să știm și noi de ce. În vechile democrații la care ne raportăm o re­ma­niere guvernamentală este însoțită de o explicație: un ministru nu și-a fă­cut datoria într-o situație dată, sau este implicat într-un scandal de co­rup­ție sau a greșit în exercițiul func­țiu­nii, sau a comis un abuz. La noi re­manierile sînt exerciții de imagine sau reglări de conturi politice. Nu știm niciodată de ce pleacă un minis­tru și de ce vine un altul, dar ne bu­cu­răm. 

Cînd lucrurile merg bine în viață, în politică, lumea e fericită și pe cîrtitori nu-i ascultă nimeni: n-au credibilitate. În schimb, cînd lu­cru­ri­le stau prost – la fel, și-n viață, și-n po­litică –, ne revoltăm cu toții și cău­­tăm vinovați în dreapta și în stîn­ga.

Ideea că la originea crizei economice a stat o conspirație, care reia și adaptează vechiul mit al cons­pi­ra­ției la situația actuală, cunoaște di­fe­ri­te variante, de la cele universale pînă la declinarea acestora la nivel na­țio­nal sau regional. Vinovatul e mereu altul, dar vina lui rămîne me­reu aceeași: atentatul împotriva in­te­re­su­lui na­țio­nal.