N-am mai suportat căldura ce-a dat peste noi, așa că ne-am îndreptat către plaiuri care să ne-aducă aminte, măcar pentru cîteva ore, de litoral. La ștrand băieții se bucură că fetele nu știu să înoate, măcar așa să le mai salveze, iar la pescuit bărbații se întrec în carași. Deși acum preferăm să fi ră­mas un mister, am aflat și de ce Baia Publică Nico­lina se cheamă „Purcica”.

Ora 10. Cam tot atîtea prosoape stau aruncate pe fîșia de nisip de lîngă bazin. Un grup de fete în rochițe colo­rate trec rîzînd pe lîngă portari și se în­vîrt de vreo trei ori în jurul ștrandului. Găsesc locul „unde bate soarele cel mai tare” și se așază liniștite.

Obișnuiesc să călătoresc destul de mult cu autobuzul numărul 28. Dar niciodată, ori de cîte ori am trecut prin Nicolina, nu mi-am imaginat că în stație, la cîțiva metri de mine se afla acel ceaun clocotind de corpuri umane, căruia folclorul ieșean i-a dat numele de „Purcica”. După peretele gros de beton, destul de înalt că să acopere un om ridicat în picioare, se înghesuie, zi de zi, orășenii însetați de soare.

„Mai devreme a tras, cred, zic eu, că era mai mare. A stîrnit tot mîlul și cînd s-a făcut apa așa, maronie, numai ce văd că pleacă pluta. Dar l-am scă­pat, s-a dus.” Pescarul se uită lung la vîrful bățului din fața sa, bagă mîna în punga de alături, scoate un boț de mă­măligă și aruncă la cîțiva metri de mal.

Cînd autobuzul oprește în „stația de la Purcica”, toată lumea strîmbă din nas. Între gardurile mari de beton stă un izvor de apă sulfurată și tot acolo nămolul puturos așteaptă să îi îmbrace pe cei care nu au destui bani să petrea­că un weekend la Băile Felix. Peste 40 de bărbați stau la pră­jit pe plaja im­provizată de la Purcica. Afară, în bă­ta­ia soarelui, sînt mai mult de 40 de grade. Majoritatea celor dintre ei sînt negri de la „nămolul ca­re face minuni cîteodata”, cum îmi spu­ne un client fi­del al stațiunii, iar cei albi se pră­­jesc în suc propriu.