Cînd țara arde, românul intră în va­can­ță. Toropit de-atîta zbatere inutilă pe ca­re a lăsat-o pe seama nimănui, dă vina pe caniculă pentru a spune că el cam trei luni o să stea pe tușă. Își uită ofurile pentru care-și promitea să meargă pînă în pîn­zele albe. Cînd arșița îl ajunge, nu mai vrea să se răcorească, nici măcar aruncînd vreo vorbă mai aspră: nici în capra ve­ci­n­u­­lui, nici în sistem, nici în Guvern. Vrea doar să fie lăsat în pace. Se închide în casă și își pune în geam ziare, să nu mai vadă și nu mai fie văzut. Conștiința și-o a­nes­te­ziază, acoperindu-și tîmplele cu acele cu­buri de gheață ale nepăsării. Ca și cum ar in­tra în hibernare.

Mediul academic e primul care se gră­bește să dea bir cu fugiții, ca un bătrîn hi­pertensiv, care știe că trebuie să se me­na­je­ze. Nici bine n-au intrat studenții în va­canță, că universitățile închid porțile o­ri­cărei forme de împotrivire. Se codesc să vor­bească despre ce le-a ieșit după ce au tras linia la finele acestui an universitar: o grevă generală care n-a fost nici măcar par­țială, un sistem de învățămînt care face echilibrism pe marginea prăpastiei  și o se­rie de manifestări de fațadă care au în­cercat să așeze deasupra tuturor acestor lucruri grave o perdea de fum.

Degeaba au venit 150 de profesori de la universități de prestigiu din Europa în cadrul întîlnirii Grupului Coimbra din care face parte și Universitatea „Al. I. Cuza” și ne-au spus că putem ieși din cri­ză cu ajutorul cooperării dintre state. Deși sub um­brelă europeană, noi, ca po­por, ne perce­pem abandonați de soartă și absolut singuri în lupta cu sărăcia. Simțim cum la noi criza parcă de-abia acum și-a înfipt colții cu adevărat în toate păturile so­cietății și că nu putem găsi nici o cale de scă­pare. Putem găsi alinare în cunoaștere și ni se pare de-a dreptul fas­cinant să des­co­perim cum matematica, o știință a e­vo­lu­ției e la baza oricărei forme de existență. Însă, noi stăm prost cu o­pe­ra­țiile el­e­men­ta­re și nu prea reușim să găsim soluții viabile la probleme comple­xe. De aceea prac­ticăm ce știm noi cel mai bine, me­ca­nica renunțării, a regresului și a recesiunii ca­re ne duce garantat spre un c­o­laps. Fi­ind­că și asta o facem tot fără să fim în stare să stabilim relații precise între cauză, e­fect, mijloace și metode. Nu, noi n-am des­coperit cum cercetarea poate aduce bani, fiindcă noi n-avem bani pentru cer­ce­­tare.

Tot ce știm este că ne e cald, foarte cal­d, deși, în cădere, simțim vîntul puternic, din fa­ță. Pînă la impact, parcă-parcă ne-am re­veni din moleșeala de sezon din pricina spai­mei. Dar ne trece repede, fi­in­d­­că gravi­tatea impactului nu o apreciem decît după ce ne vom fi zdrobit de realitate.

Ca studenți, poate mai găsim scăpări de-o vară în niște internshipuri de sezon, la briza vreunei mări. Însă știm că, ori­cum, de la anul, o să ne ardem.

Laura PĂULEȚ