Întîmplător am ajuns aici, cu 30 de lei dați acum trei ani nașului din acce­le­­ratul Constanța – Iași. Am rămas pentru că mi-a plăcut orașul, deși pla­nificasem să urmez facultatea la Cluj. Toți mi-au spus că ar fi renunțat în lo­cul meu și s-ar fi întors acasă, după aproape un an și jumătate de stat aici fără cazare, dormind uneori prin baruri sau stînd acolo pînă cînd cineva devenea atît de beat încît mă lua la el acasă.

În scurt timp am pășit pe holul etajului al doilea al Casei de Cultură, și de-atunci weekendurile mi s-au îm­păr­țit în parizer și conserve de pateu din care , ediții închise la 3 noap­tea și berile de după. Astfel, școala mi-a devenit o cameră cu trei cal­culatoare, apoi două și în final unul sin­gur, un perete de care o dată pe săp­tă­mînă atîrnam foi și așteptam, cu ca­pul plecat, să ni se spună unde-am gre­șit. Iar pe post de pupitru am ca­pă­tul dinspre geam al unei mese pe care și-au tocit coa­tele, și la oboseală au mai adormit, generații și generații de ti­neri jur­na­liști. Am adormit și eu, din cînd în cînd, întins pe patru sau opt sca­une p­u­se laolaltă și perna mare adu­să de Geor­ge de la Botoșani. Și-n mul­tele nopți în care n-aveam unde dormi, tot aici m-am întors, pe patul din scaune și pătura improvizată din per­dea.

Și fiecare zi de naștere aici s-a pe­tre­cut, cu Spicușorul adus de Lina și vi­nul de la Panciu al Alexandrei. Cu rî­sul gălăgios al Liviei și re­pro­șu­ri­le Dianei, cînd îi spune „George, nu mai zice «gîdili!»”. Și fiecare ziar ter­mi­­nat ne făcea să răsuflăm mai ușurați ca după două sesiuni la un loc. Și fie­care telefon de la „șăfu’” ne făcea să în­­ghi­țim în sec, neștiind dacă „trebuie schi­mbat titlul pe 5” sau „e bun, dați-l la tipar”.

Și-acum, cu fiecare caracter în plus pe pagina asta, ne despărțim ușor, ușor de singura redacție studențească din țară, loc unde-am învățat și ce titluri „dau din coadă”, dar și ce înseamnă (pe bune!) libertatea de expresie.

***

În general amîn treburile cît pot de mult, la fel și cele legate de ziar. Nu

m-am ferit niciodată să recunosc asta, dar îmi doresc ca textul ăsta să-l fi predat măcar cu un an mai tîrziu.

Ioan STOLERU